United 93 este singurul dintre avioanele deturnate de pe 11 septembrie 2001 care nu si-a atins tinta, prabusindu-se pe undeva intr-un camp. Din cele inregistrate pe cutia neagra, se pare ca pasagerii s-au razvratit si au incercat sa recapete controlul aparatului. Cinci ani mai tarziu, ajutat de franturile de conversatie salvate, Paul Greengrass a incercat sa-si imagineze evenimentele inspaimantatoare ce probabil au avut loc la bordul avionului.

Trebuie sa recunosc ca nu ma asteptam la prea multe de la filmul acesta si nici nu stiam nimic despre acest zbor. Per ansamblu, intuiam o actiune banala, plina de “acte de eroism” tipic americane cu care Hollywood-ul ne obisnuise deja, dar coafata cu putin dramatism lacrimogen, amintind inca o data lumii ce mare tragedie a avut loc si ce patriotism zace in sufletele oricarui cetatean al maretului stat american. Si am avut dreptate… pana la un punct.

Filmul incepe lent, aratand toate etapele imbarcarii, de la pregatirea echipamentelor, la sosirea stewardeselor si in sfarsit la urcarea pasagerilor, si in paralel, forfota din turnul de control, sefii si subsefii. Dupa jumatate de ora incepi sa te plictisesti, prea putine evenimente si toate cam insipide. Apoi urmeaza primele avioane deturnate, panica angajatilor companiilor aeriene si BUM, mare dezastru. Nimic spectaculos si nici prea incitant, parca ar fi pastrat totul pentru final, sa nu care cumva sa se agite spectatorul prea tare.

Intr-un final, dupa o ora si ceva, domnii raufacatori se decid sa actioneze. Si dintr-o (more…)

[rating:3.5/5]
Intr-un film recomandat celor pasionati de actiune si efecte speciale te astepti ca intriga sa fie cel putin una antrenanta si cu numeroase momente limita, evenimente marcabile. “Ultima infruntare” a oamenilor X nu abandoneaza acest concept, ci dimpotriva pare ca il duce la extrem. Actiune peste actiune cat pentru mai multe filme chiar si in momentele de „pauza” ai parte de rezumarea altor evenimente.

Toata actiunea este de fapt o mare paranteza(vreau sa spun prin asta ca este un episod) deschisa o data cu aparitia unui “antidot” care permite tratarea genei “X”. Mutantii se impart rapid in doua catagorii evident situate la poluri complet opuse. Se impart intre a fi impotriva curei si a-i distruge pe cei care au creat-o acuzand oamenii „normali” ca vor sa-i extermine. Evident este si o grupare „buna” a mutantilor care va apara omenirea de mutantii „rai” nu fara a trece prin momente dificile si fara a fi pe punctul de a renunta. Ei se afla (o vreme) sub coordonarea profesorului Xavier (Patrick Stewart).

Toate aceste evenimente sustinute de un fundal sonor demn de un film de categorie secundara alaturi de un regizor care-ti omoara din start doua pesonaje marcante ale “seriei” X-Men aduc punctele minus ale filmului.

Fara a intra in categoria celor care se uita la un film pentru a avea ce critica trebuie sa mentionez ca X-Men The Last Stand nu iti ofera nimic altceva in afara efectelor speciale si ale actiunii foarte (more…)

[rating:5/5]
Primul film al lui Gus Van SANT a fost MALA NOCHE (1986), un lung metraj alb-negru ce a costat în jur de 25.000 şi a câştigat premiul criticii din Los ANGELES ca cel mai bun film independent experimental al anului 1987. De atunci Van SANT a făcut cel puţin două filme ce trebuie menţionate, GOOD WILL HUNTING (1997) şi ELEPHANT (2003).

Filmul ELEPHANT este poveste unei zile într-un liceu, o zi în care are loc un masacru, asemănător cu cel ce-a lăsat 13 morţi cu câţiva ani în urmă în localitatea Columbine. Acest film nu oferă o explicaţie, nu ne dă detalii despre profilul sau motivaţia criminalilor, nu se bazează pe teorii adolescentine, nu este despre societatea armelor sau despre comportamente deviate (într-un fel seamănă foarte mult cu DRUGSTORE COWBOY – 1989). Pur şi simplu urmăreşte ziua în trecerea ei, iar acesta este un gest ce merită toată lauda, Gus Van SANT refuză să dea verdicte sau tratamente, astfel încât să putem închide cazul şi să trecem mai departe. Acestea se datorează în mare parte concepţiei personale a regizorului, ce afirmă într-un interviu că nu vede nici un motiv real pentru tragedia din Columbine, cum nu vede nici o rezolvare reală, pentru ca astfel de evenimente nu sunt provocate de filme (cum a încercat cineva să speculeze asupra filmului BASKETBALL DIARYES – cu Leonardo DiCAPRIO, ce conţine o secvenţă în care un puşti intră în şcoală şi împuşcă nişte colegi), deci nu de filme sau cărţi, ci de ştirile de la televizor. Orice buletin informativ de pe orice post şi la orice oră conţine obligatoriu câte o crimă, sau un viol, un accident de maşină sau de avion. Toata mass-media tragedii şi asta poate face un adolescent cu o minte în formare să devină foarte teribilist. Ca să nu mai vorbim de creşterea galopantă a populaţiei globului, astfel încât unii cred ca o crimă este singura metodă de a deveni cunoscut, de a apărea la televizor. Şi în plus aceşti copii din film arată ca nişte adolescenţi frustraţi, homosexuali. Nu e de mirare (more…)

[rating:4/5]
Bun. Daca zic Lethal Weapon, primul lucru care-ti vine in minte e duo-ul Gibson/Glover fara dubiu, iar, daca esti movie buff, sau doar ai memorie buna sau poate pur si simplu ai trisat acuma si te-ai dus sa te uiti pe imdb, poate mai vii si cu numele lui Richard Donner. Si se poate spune ca ai cam dat pe langa pentru ca nu ai zis nimic de Shane Black de care nici n-ai auzit. Eh, Shane Black e taman scenaristul lui Leathal Weapon 1 si 2, cele mai bune din serie adica, si, cel putin la ei acolo, e destul de apreciat tipul. Nici nu e greu sa vezi de ce. Primul lui scenariu, cel de la Leathal Weapon 1 a fost cumparat cand el avea doar 26 de ani, adica tipul hit it big de la varsta frageda – cum le place lor – si pe masura ce franciza filmelor crestea in popularitate, asa si onorariile lui care au urcat pana la 4 milioane de para (asa zice cel putin imdb-ul) pentru The Long Kiss Goodnight al lui Harlin (din ce-mi amintesc din el, o tristete de film de altfel). Si intr-un fel e mare lucru. In general, regizorul primeste putinul de glorie care mai ramane dupa ce actorii iau totul, iar scenaristul chiar si mai putin, spre zero.

Kiss Kiss Bang Bang (titlu care se refera la o carte de Pauline Kael care zicea ca formularea asta poate sintetiza cel mai bine appealul pe care-l au filmele asupra spectatorilor) pe langa faptul ca marcheaza revenirea (more…)

[rating:4/5]
Masor, de regula, fara vreun regulament propriu prestabilit, calitatea unui film prin numarul de revizionari. Exista insa o categorie (din ce in ce mai prolifica in ultimul timp) ce se sustrage acestui criteriu valoric – filme bune sau foarte bune din punct de vedere al realizarii cinematografice, dar a caror duritate ma impiedica de la a le revedea. Va dau cateva exemple: Casino (1995, regia: Martin Scorsese), Cidade de Deus, Requiem for a Dream, Dogville si de curand adaugatul Amores perros.
Lipsite de supapa/subterfugiul imaginatiei si al fictiunii, aceste filme sunt atat de adanc ancorate in realitate incat socheaza prin lipsa de solutii si speranta pe care le regasim in imediatul cotidian.
Ca mare iubitoare de caini, am avut in timpul vizionarii primului sfert al filmului Amores peros un sentiment de respingere si de revolta. Zeci de caini ucisi cu bestialitate in lupte organizate, al caror unic final poate fi moartea sau castigul banesc adus stapanului.
Octavio (Gael García Bernal), omniprezent in ultimele productii spaniole) nimereste intamplator in mijlocul acestei afaceri sangeroase atunci cand cainele sau il ucide pe cel care isi castigase titlul de campion. Inocenta ezitanta de la inceput (more…)

[rating:5/5]
Un Cîine Andaluz. Din Andaluzia, presupun. În care avem un ochi despicat de o lamă, o mînă împînzită de furnici, un măgar mort pe un pian (ba chiar doi!) şi o mînă retezată ce stă amorţită în mijlocul bulivardului!
Dar să vă fac înainte de toate prezentările: Un Chien Andalou a fost scris şi regizat de LuisBuñuel în colaborare cu Salvador Dalí, în 1929. Conform spuselor lui Buñuel din autobiografia sa – “Ultimul meu suspin”-, Un Chien Andalou a luat naştere prin îmbinarea a două vise: al său şi al lui Dalí. Buñuel a visat un ochi despicat de o lamă, în timp ce Dalí a visat o mînă găurită din care ieşeau furnici. Şi-au povestit reciproc “viziunile” şi s-au întrebat cum ar fi un film în care să fie prezente, într-un fel sau altul, cele două imagini. Zis şi făcut! Un scenariu şi 15 zile mai tîrziu, Un Chien Andalou era gata de “premieră”. Lăudat de suprarealişti, filmul a declanşat contreverse aprinse, fiind foarte aproape de interzicere.

După cum povestea Buñuel, el şi cu Dalí au încercat să zămislească un film care să nu permită nici o interpretare logică, firească. Şi asta pe bună dreptate pentru că, avînd în vedere apertenenţa filmului la suprarealism, ar fi de-a dreptul absurd să cauţi o semnificaţie raţională.
Prima secvenţă a filmului ne înfăţişează un bărbat – pe Buñuel în persoană – secţionînd cu o lamă de bărbierit ochiul unei femei. E asta un atac direct asupra spectatorului? Sau un avertisment pentru ceea (more…)

[rating:4.5/5]
Spre deosebire de filme ca The Lost Weekend (1945) si Days of Wine and Roses (1962), ce au drept subiect alcoolismul si drama pe care acesta o interpune intre dependent si el insusi, Leaving Las Vegas, filmul lui Mike Figgis din 1995, deschide o cu totul alta perspectiva asupra acestei morti lente.
Inca de la inceputul filmului, Ben Sanderson este umbra omului care a fost odata. Deja nu mai stie daca sotia si copilul l-au parasit pentru ca bea, sau s-a apucat de baut pentru ca cei dragi l-au abandonat. Candva un scenarist de succes, Ben este concediat si treptat viata incepe sa picure din el. Intr-un gest de maxima disperare si impacare cu un destin implacabil, el isi retrage toti banii din banca si porneste spre Las Vegas, orasul fericirii artificiale si al iluziilor orbitoare, pentru a se autodistruge. Las Vegas-ul devine pentru el o vizuina exploziva, in care nu-si linge ranile, ci isi bea mintile, indreptandu-se, cu fiecare pahar, spre o moarte dorita.
Ceea ce nu anticipeaza el este aparitia Serei (Elisabeth Shue), o prostituata cu tarife scumpe, care, in spatele unei opacitati morale si afective, ce braveaza un firesc al vietii pe care o duce, ascunde o disperare si o pierdere la fel de mare ca si a lui. Brutalizata de “pestele” ei de fiecare data cand nu reuseste sa adune sume substantiale (more…)