[rating:4.5/5]
Marile orase vorbesc de regula limbaje inteligibile. Casniciile esuate incep sa foloseasca, si ele, dupa o vreme, limbi moarte. Nefericitii care incearca sa isi ia zborul sau isi tarasc resemnarea pe aceasta falie plina de relicve lingvistice se trezesc, buimaci, rataciti printre cuvinte…

Desi, in mod evident, sensul se indeparteaza putin de la cel din limba engleza, traducerea “Rataciti printre cuvinte” pentru originalul “Lost in Translation” pare una dintre cele mai inspirate traduceri de la noi pentru un film in limba engleza. Pentru ca, dincolo de faptul ca protagonistii (americani ai) acestei povesti se afla in Japonia si nu inteleg nimic din ceea ce li se spune, varianta romaneasca a titlului le surpinde acea stare de orbecaire printre sunete, lumini, forme, oameni, ganduri si trairi din care sunt alcatuite invelisurile vietilor lor.
E greu sa stabilesti o ordine a aspectelor pe care vrei sa le discuti mai intai, referitor la un film in care totul (subiect, personaje, cadre, muzica, imagine) se imbina perfect, mai ales cand respectiva pelicula reuseste sa fie mult mai mult decat insumarea tuturor acestor elemente componente.
Dupa a treia vizionare, Lost in Translation a devenit pentru mine unul dintre filmele pe care trebuie sa le vad din cand in cand Bob Harris (Bill Murray) este o vedeta hollywoodiana a carei cariera crepusculara are nevoie de un contract de cateva milioane de dolari pentru o reclama la o marca de whisky.

Din acest motiv el calatoreste in Tokio, unde o armata de japonezi exasperant de politicosi si de amabili incearca sa-i traseze coordonatele comportamentului care se asteapta de la el. Binevoitor si blazat, Bob coopereaza cu toti si se lasa manipulat de vorbe si gesturi ale caror semantica le intuieste doar. Oricat de mult incearca sa inteleaga mecanismul dupa care aceasta lume functioneaza, membrii ei vor avea intotdeauna dusuri prea scunde, gesturi prea ritualice, zambete prea apretate, meniuri cu sortimente de mancare care nu se diferentiaza prin nimic si indicatii regizorale prea lungi, din care lui i se vor traduce doar cateva cuvinte… De aceea el se detaseaza total, zambind usor ironic, asteptand cu nerabdare sa scape din aceasta inchisoare. Care este insa libertatea spre care vrea sa evadeze? O sotie cu care are conversatii telefonice de lemn si care, desi vorbeste engleza, nu pare sa inteleaga nimic din ceea ce Bob incearca disperat sa-i transmita, un copil care nu se arata prea interesat sa-i auda vocea tatalui sau si contracte “rezonabile”, obtinute (inca) in virtutea unei popularitati trecute. Pentru ca, in comparatie cu aerul extraterestru pe care il are Japonia, inchisoarea de acasa pare (more…)

[rating:3/5]

Filmul mi-a atras atentia inca de cand am vazut trailerul. Era ceva diferit la el… iar cand am vazut si numele Kevin Spacey, mi l-am notat imediat in lista must-see.

Ryan Gosling face un rol foarte credibil, insa din pacate pe o perioada mare de timp nu am fost pe deplin convins de interpretare. Asta fiindca rolul jucat e destul de ciudat. El interpreteaza un tanar adolescent care duce o lupta inlauntrica pentru a-si patra intotdeauna sentimentele numai pentru el. Rolul e putin mai diferit pentru ca baiatul e la suprafata o persoana ce pare a nu fi afectata de nimic si astfel, atat actiunile cat si vorbele sale au un caracter de neutralitate si chiar monotonie.
Astfel, ma intrebam des de-a lungul filmului daca Gosling vorbeste asa rar si in viata de zi cu zi, sau chiar e un actor atat de bun incat sa poate face asta numai in fata camerelor. Raspunsul l-am gasit destul de tarziu, abia dupa terminarea filmului cand m-am uitat in ce alte filme a jucat si… da, numai in acest film e enervant din cauza modului de a vorbi

Don Cheadle este profesorul ce incearca sa inteleaga ce se petrece in mintea pierduta a tanarului. De altfel, (more…)

[rating:4.5/5]
Trebuie să recunosc că Ingmar Bergman e unul dintre regizorii mei preferaţi. Un film de al lui l-aş putea compara cu o carte bună, pe care aş reciti-o de o mulţime de ori, cu acleaşi interes şi entuziasm de fiecare dată. Filmele lui sunt o călătorie fascinantă, la finalul căruia nu ai cum să spui că te-a lăsat indiferent sau că nu te-a făcut să meditezi puţin asupra persoanei tale, a vieţii pe care o duci şi a problemelor care te framântă.

Cam aşa stau lucrurile şi cu Seventh Seal, o dramă inspirată din filosofia lui Soren Kiekegaard. Prin intermediul personajelor, sunt ridicate o mulţime de întrebări despre credintă, viaţă şi mai ales moarte. Esenţa filmului este de fapt frica omului în faţa morţii, a necunoscutului, această căutare a omului cuprins de îndoieli, aflat într-o căutare febrilă după garanţii şi răspunsuri ce întârzie să apară.

Cu acţiunea bine plasată în timpul marii epidemii de ciumă, spre sfârşitul secolului al 14-lea, filmul prezintă, în linii mari, întoarcerea acasă a cavalerului Antonius Block, alături de scutierul său Jons, în ţara lui, după 10 ani de lupte în cruciade. Antonius, plin de frământări şi întrebări, aflat în faţa morţii, îi propune acesteia un joc de şah. Dacă câştigă, rămâne în viaţă şi se poate întoarce acasă, unde îl aşteaptă soţia lui. De-a lungul drumului, lui şi scutierului său li se alătură o serie de personaje, care mai de care mai interesante. De asemenea, trece printr-o serie de întâmplări care îi accentuează îndoielile şi îl face să îşi pună tot mai multe întrebări. Antonius, omul aflat în faţa Morţii, care joacă şah cu el, doreşte o garanţie, doreşte să ştie dacă dincolo îl (more…)

Poate că Hugh Hefner ar fi cel mai potrivit să conceapă un film purtând titlul acestui articol. Sau mai bine să nu-l implicăm aici spre a nu-i crea neplăceri tovarăşului Flynt, doar ştim din film că acesta deşi mai vrea nu mai are cum, pe când celălalt îşi afişează gemenele blonde? L-am numit tovarăş pentru că în dorinţa lui de-a oferi tuturor ceva ce nu găseau pe-altundeva putem sesiza nuanţe comuniste, iar dacă tot l-am alăturat visătorilor stângişti, chiar şi printr-un fals versus această etichetare începe să capteze aburi de concretitudine. Ar trebui poate să-l întrebăm pe Bolea ce părere are despre ipoteza noastră [plural de majestate a la Cristoiu], dar de ce să-i tulburăm viziunile post-satanice cu asemenea probleme existenţialofile? Iar după inexistentul său răspuns ne amintim brusc de steagul sovietic adus de personaj la tribunal.

Nu ne întrebăm ce-ar fi făcut cei trei visători dacă tatăl gemenilor era tovarăşul Flynt, nici cum ar arăta un pictorial cu cei trei în revista lui. Suntem generoşi şi-ţi lăsăm ţie aceste fantezii. Noi preferăm să călărim alte subiecte, fără a ne dezvălui totuşi personajele preferate din cele două filme. Am putea începe prin a-i bănui pe cei trei tineri de inocenţă sau alte păcate inutile, dar brusc ne-amintim cu vinovată plăcere de scena din bucătărie şi nu ne mai pasă de neatenta pornire, iar dacă-l proclamăm din start pe L.F. pervers ne va ajuta gelozia Isabellei să revenim pe drumul cel bun. Probabil că fanii Titanicului şi ai telenovelelor au rămas şocaţi şi scârbiţi după improbabila vizionare a poveştii lui Flynt şi cam tot pe acolo după ce le-a apărut în faţă genericul de final de la The Dreamers. Prima dilemă: care dintre aceste două filme ar trebui stârpit primul? Cel care ne descrie cum a luptat cu viaţa, concetăţeni şi prejudecăţile lor un om care-şi dorea ceva şi-a izbândit sau cel cu răzvrătirile unor tineri care vor să scape de închistările (more…)

[rating:3/5]
New York, 11 septembrie 2001. Dimineata obisnuita, cu somnolenta ei calma. Lumea se dezmorteste si brigada portuara de politie isi imparte sarcinile si iese pe teren. Toata lumea aude o bubuitura puternica, iar politistii sunt chemati de urgenta, prin statie, la baza. Afla ca un avion a lovit unul dintre cele doua turnuri din inima New York-ului si oamenii prinsi in cladire, la nivelurile respective, trebuie evacuati. Sergentul John McLoughlin (Nicolas Cage) isi ia echipajul si intra in cladire. Un cutremur de o magnitudine inimaginabila ii face sa realizeze ca in cateva momente cladirea la parterul careia se afla se va prabusi. Intr-un moment de inspiratie, sergentul are timp sa-si directioneze oamenii spre scara liftului, cea mai solida parte a intregii cladiri. Infernul se dezlantuie, iar printre munti de beton si fier se pot vedea din cand in cand trupuri contorsionate de greutate si de groaza. Cateva minute mai tarziu, linistea se asterne si ochii se deschid. Numarul supravietuitorilor: 3. Un nou cutremur rearanjeaza insa placile de beton, iar la sfarsitul acestuia numarul supravietuitorilor trebuie verificat din nou. Sunt doar doi ramasi: sergentul si Will Jimeno (Michael Pena).

Am auzit reprosandu-i-se filmului, pe rand, sentimentul de claustrofobie pe care il transmite, lentoarea, asa cum, pe de alta parte, i s-au laudat momentele inuiosatoare. Daca primele (more…)

[rating:3.5/5]
O dansatoare de flamenco – Carmen – este pe punctul de a se căsători cu un englez cultivat şi înstărit – Barnaby – după o decepţie amoroasă. Petrecerea burlăciţelor. Un actor frumos – Kit – o sarută conform unei tradiţii din Franţa – aici trebuie să îi credem pe cuvânt, întrucât în aceste părţi ale lumii, nu s-a auzit de o astfel de tradiţie. Consecinţa: triunghiul amoros.

Până aici filmul pare o comedie romantică. Însă regizorul (şi scenarist) ţine să ne convingă că urmărim un film profund şi dramatic şi vine cu o surpriză care – de fapt – ne face să credem că filmul este un thriller. Şi urmează o altă surpriză. Şi alta. Ş alta. Cineva regizează pe cineva care de fapt regizează altceva. Dar nimic nu este ceea ce pare, actorii se joacă de-a regizorii, iar regizorul se joacă cu nervii noştri. Filmul se vrea profund, dar în final surprizele ajung să forţeze nota şi par puţin credibile.

Asemenea păpuşilor ruseşti, descoperim în interiorul unei intrigi o altă intrigă care ne dezvăluie o altă intrigă şi aşa mai departe. Ajungem să nu simpatizăm cu nici unul dintre personaje pentru că fiecare (more…)

[rating:4/5]
Se spune ca adevaratul Truman Capote n-ar fi putut niciodata sa devina subiectul unui film, pentru ca era un iconoclast si un snob. Irelevant. Obiectul artei este derizoriu, iar efectul, cathartic. Si ceea ce reuseste sa creeze regizorul Bennett Miller este nimic altceva decat o proiectie sublimata a unei personalitati ce nu capata importanta, in ochii posteritatii, decat prin prisma unor opere literare – fictionale! – si deci pasibile de fictionalizare.
Asadar, personajul Truman Capote este un scriitor deja pe culmea gloriei, fiind autorul indragitului roman de dragoste “Breakfast at Tiffany’s”, cu un comportament leonin ce magnetizeaza atentia celor din jurul sau si care construieste in fiecare moment un piedestal de la inaltimea caruia se poate autovenera. Cunoscut si curtat de toata lumea, el isi predica de la amvonul propriei adulatii convingerile si ideile livresti, insotindu-si vorbele de gesturi ample si afectate ale mainilor ce-i tradeaza homosexualitatea si siguranta construita. Pentru ca in spatele acestei lejeritati amfitrionice mocnesc frustrari de om singur si neinteles. In definitiv, exagerarea, extravaganta si stranietatea sunt toate masti ale inadaptabilului.
Capote este primul din cele doua filme ce se intentioneaza a avea ca subiect aspecte din viata controversata a marelui scriitor american, cealalata fiind Have You Heard?, o ecranizare regizata de Douglas McGrath dupa romanul lui George Plimpton si avandu-l in rolul principal pe Toby Jones. La randul sau, pelicula Capote are la baza o sursa livresca, biografia semnata de Gerald Clarke, din care decupeaza un singur (more…)