Indraznesc sa fac o propunere tuturor celor care-si baga nasul pe blogul acesta de cinema, colaboratorilor, vizitatorilor frecventi sau ocazionali, ba chiar si celor care nu-s de acord cu una, cu alta. Ce-ar fi daca fiecare ar participa cu contributii personale la rubrica “Vazut la cinema” in care sa vorbeasca in doua trei fraze despre filmele vazute in salile de cinema din tara sau strainatate? Incerc sa ma explic cu un exemplu. (more…)

Iata, “Biblioteca de film” scoate, in traducerea Adrianei Fianu, editia a doua a acestui mega interviu si portret al regizorului, la virsta de 64 de ani deja la data conceperii proiectului lui Grazzini (prima editie a aparut deja la Editura Meridiane in 1992). Inca de la primele pagini Fellini se intreaba retoric “Ce sens are un ritual arhibanal de intrebari si raspunsuri?” apoi isi avertizeaza conlocutorul “vei vedea ca interviul acesta va fi un supliciu… Vor fi nenumarate intrebari la care nu voi raspunde, altele de la care ma voi fofila cu povestioare obisnuite mai mult sau mai putin inventate: cind vei sfirsi de adunat materialul cartii, o sa vreau sa revad totul, sa corectez, sa impiedic publicarea, sa sterg intrebari si raspunsuri, o sa incerc sa rescriu totul...” (more…)

Trofeul editiei de anul acesta al Festivalului DaKINO a fost acordat scurtmetrajului “Soft” regizat de catre Simon Ellis, un film despre asumarea curajului, a spaimei si nu in ultimul rind despre violenta si despre cum aceasta din urma poate schimba (in bine? in rau?) relatiile dintre generatii. Iata-i si pe ceilalti cistigatori ai festivalului: (more…)

Miscare de panoramare pe verticala, de jos în sus. Vedem ceea ce pare a fi fereastra unei încaperi dintr-o cladire. Nimic neobisnuit… pentru înca doua secunde..

În ferestra apare o reflexie… a unui domn care pare catarat pe o macara – dintr-aia de se spânzura camera pe ea când filmezi la înaltime – si, cum sta el asa lânga camera, cu un rânjet stengar abia retinut , îti vorbeste, tie privitorului, , prin reflexia lui din fereastra.. Daca mai si stii ca figura e a lui Lars Von Trier, simti brusc cum te zgâltâie un hohot de amuzament.. e primul. Mai mult, domnul asta îti spune ca desi îi vezi doar reflexia, ceea ce deja e ciudat, filmul pe care urmeaza sa îl vezi nu merita nici cea mai mica reflectie…sa nu iei adica în serios ce o sa vezi ca e doar o comedie nevinovata „no preaching, no teaching, just a fun way to spend the time”. Stop. Lars Von Trier…, tipul care a redactat manifestul Dogmei 95, probabil cea mai încrâncenata paradigma (e prima data când ma gândesc ca Dogma e o paradigma si ma întreb daca au mai existat vreodata paradigme în cinematografie) din istoria filmului.. e acelasi cu tipul asta care se pune pe sotii si îsi ia în derâdere „opera” înca dinainte ca macar sa te prinzi care-i treaba? Hohotul meu de amuzament se transforma brusc într-un rânjet ironic..

Domnul începe sa îti povesteasca , si aici începe filmul, cum un actor – Krisstofer (mai târziu Svend) talentat dar somer – ca deh, art doesn’t pay – primeste straniul rol de a „impersona” un director de firma pentru a pacali niste parteneri de afaceri. Actorul, ca orice actor înainte de a iesi pe scena, are trac. Contractantul lui (Ravn, aparent un asistent al firmei) îl avertizeaza (îl pune chiar sa semneze un contract) ca trebuie sa fie serios si, mai important, ca nu trebuie sa dezvaluie nimanui obiectul contractului. Ca doar un actor nu se opreste (more…)