 Macy: “Am raspunsul. Spuneai ceva despre cum ti s-a intamplat ceva despre care nu poti spune nimanui. Stii ce as face eu? As scrie o scrisoare. Ideea e ca scrii despre asta si te eliberezi ca sa nu te mai streseze”. Alex: „Si dupa ce scriu scrisoarea asta, ce ar trebui sa fac cu ea?” Macy: „Nu conteaza. Trimite-o. Pastreaz-o. Arde-o. Ce e important e sa o scrii.” Alex: „Nu stiu Macy, suna ca o tema pentru acasa sau ca o indatorire”. Macy: „Ai incredere in mine, nu e nimic de genul asta, doar ca o sa te simti mai bine dand totul afara. Dar singura smecherie e sa scrii cuiva cu care chiar poti vorbi. Nu unuia dintre parinti sau unui profesor. Scrie unui prieten. Scrie-mi mie. ”
La o prima privire, schimbul de replici de mai sus nu prea iti atrage atentia in mod deosebit, nu contine nicio frazare memorabila sau vreo alaturare de cuvinte pe care sa iti vina sa o notezi in carnetel. Si totusi, in acest scurt schimb de replici se concentreaza intregul nucleu semnificativ al filmului. Alex, un pusti de 16-17 ani, cu aspiartii de skater si atitudine pe masura, e banuit ca ar fi ucis un agent de paza pe o linie ferata din apropierea unui skate park (Paranoid Park). Cercetarile politiei asupra circumstantelor „crimei” indica faptul ca victima a fost lovita cu un skateboard.. care ii apartinea lui Alex.
Intr-o cronologie defazata, confuza, ascultam astfel o marturisire a unui accident. Marturisirea lui Alex. Un pusti inofensiv care, atras de un tip mai mare intr-o distractie aparent dubioasa, in fapt la fel de inofensiva – o plimbare clandestina cu un tren marfar – ajunge, cumva, sa ucida din neatentie un agent de paza care, remarcandu-i pe cei doi „raufacatori”, ii loveste animalic cu un baston pentru a-i forta sa sara din tren. Marturisirea lui Alex catre prietena lui Macy.
Mobilul naratiunii sale, mobilul naratiunii filmului, este ispasirea pacatului. Izbavirea prin marturisire.
Nu este vorba de marturisirea unei crime in fata politiei sau in fata parintilor. E vorba de un fel mai special de comunicare, intre doi complici – doi copii dintr-o lume marginala, de la capatul pamantului, lumea copilariei pierdute si a adolescentei indoielnice. In fapt, intregul film cerceteaza aceasta lume cu o nepasare, ignorare si indolenta la adresa adultilor care, mie personal, mi s-a parut, de departe, a fi cea mai emotionanta trasatura a filmului. Dintre multele, adica.
Mai exact. Pe parcursul celor 85 de minute ale filmului, vezi literalmente o lume a adolescentilor. Cei cativa adulti (ii numeri pe degete) apar (atunci cand apar) in plan secundar, in umbra, nu le vezi fetele, cateodata nu le vezi capul. De fapt sunt ei insisi niste umbre, nu sunt conturati cu o linie precisa, sunt accidente pe care in cel mai bun caz nu le poti ocoli atunci cand filmezi. Sunt absenti, chiar si cei care sunt acolo. Singura prezenta notabila a varstei a doua in film este detectivul Richart Lu, cel care investigheaza moartea agentului de paza. Lui i (more…)
|
 “De ce batrini ca mine mai fac inca filme ?” se intreaba retoric octogenarul Kaneto Shindo cu ocazia unui interviu dupa ce ultimul sau film “Sanmon yakusha“ a iesit in salile de cinema in 2000. Raspunsul ar fi tocmai pelicula respectiva, un soi de trecere in revista nu numai a activitatii sale de regizor, nu numai o celebrare a activitatii companiei de productie de film independent Kindai Keika Kyokai care in acel an implinea 50 de ani, ci, mai ales, o rememorare a propriei filmografii si a colaborarilor din trecut cu actorii sai preferati. La acea data si Taiji Tonoyama (Tai-chan), eroul filmului “ Sanmon Yakusha” si actrita Nobuko Otowa decedasera de cancer, iar Shindo se hotaraste sa reia un proiect mai vechi, pe care-l gasise dificil de pus in aplicare cu ani in urma, si anume viata unui actor de rol secundar. (more…)
|
Asta e norocul meu, sa am ghinion
 Acum citiva ani, dupa scurt metrajul din filmul colectiv “Ten Minutes Older: the Cello”, toata lumea se intreba ce se intimpla cu Jiri Menzel, de ce nu mai face film, preferind sa faca regie de teatru sau ocazional actorie, sa se insoare si sa primeasca distinctii pentru intreaga activitate de pina atunci. Negocierile pentru adaptarea romanului “In slujba regelui Angliei“ pareau ca esuasera, iar Menzel afirma cu cochetarie ”sint un mic burghez, mi-e frica sa fac investitii riscante cu banii altora”.
Titlul de mai sus este butada care intervine inca din inceputul filmului “In slujba regelui Angliei“, in sfirsit pus pe picioare in iunie 2006, (more…)
|
 Mihaileanu a declarat pentru Cotidianul ca simtea nevoia sa se intoarca la comedie, gen care, materializat in lungmetrajul „Trenul vietii“, l-a consacrat in Europa. „Existenta noastra de zi cu zi este atit de mohorita. Cind vad buletinele de stiri la tv, imi vine sa ma sinucid. Dar viata e mai mult decit atit. Faptul ca ne miscam, ca putem privi in jurul nostru, ca respiram, ca vorbim, ca pe lumea asta exista copii, toate astea reprezinta pentru mine un miracol, miracol ce se desfasoara zilnic. Imi doresc sa nu mai fim asa de incrincenati si sa putem ride macar din cind in cind. (more…)
|
 Organizat de ToroArts Group in primele zile ale lunii Februarie 2008, pe 1, 2 si 3, Primul Festival Anual al Filmului Romanesc urmareste sa satisfaca dorinta publicului din Toronto pentru cinematografia fara frontiere si exprimarea cinematografica inca ne-explorata. Acest festival de film intentioneaza sa dezvaluie influentele realitatii pre, post dar si contemporan-comuniste, precum si influenta fimului modern si capacitatea sa de a se desprinde de un trecut care este de multe ori neinteles. (more…)
|
Arhiva
Termenul limita de inscriere la concursul de filme de scurt metraj pe tema discriminarii romilor, “Doi pe un balansoar”, se prelungeste pana la data de 15 februarie. Inscrierile se fac fie pe http://www.sper.org.ro sau trimitand materialul filmat pe adresa: str. Logofat Luca Stroici, nr. 3, Bucuresti (cu mentiunea -pentru concursul de film SPER-).
