Prea lent, prea teatral si vorbaret, Manoel de Oliveira nu se conformeaza standardelor hollywoodiene si nici celor ale cinema-ului european usor de masticat. Ar mai fi si tematica filozofic-morala abordata de filmele sale care reiau fara incetare esecul amoros, configuratia raului si/sau a gratiei divine, amintirea, imbatrinirea, relatia dintre arta si viata ca atare si nu in ultimul rind miturile si virstele unei natiuni (cea portugheza in special) si a civilizatiei occidentale in general. Filmele sale sint astfel constructe percepute de multi spectatori ca fiind povesti demodate, foarte stilizate si cumva bizare, care sfirsesc prin a intriga pentru ca la baza lor pare a sta totdeauna o fabula sau o poveste. Sfirsitul unui film de Oliveira este atit de deconcertant incit spectatorul nu prea stie cum sa-l ia, deseori se vorbeste despre o glumita nesarata sau prea criptica.

(more…)

Inteleg de ce “Ricky” al lui François Ozon a fost considerat a fi un film provocator de catre cei care l-au vazut la Berlinala la inceputul lui 2009; lumea s-a impartit atunci intre pro si contra “Ricky”. Este vorba de partea aceea de “realism social” pe care fratii Dardenne o presara in “L’enfant” si fantasticul à la Disney care propune povestea ca realitate paralela. Amestecam deci cotidianul cel mai insipid si senzationalul de imagerie populara si grosso modo avem reteta lui “Ricky”. Vazind reactiile impartite ale criticii, mi-am zis, iata un film care cere foarte mult de la spectator, nu trebuie nici sa te scufunzi prea tare in premiza basmului de banlieue (more…)