In sfirsit, organizatorii au terminat de anuntat programul complet al festivalului. Iata ce am gasit pe situl Institutului francez, dupa un suspans care a durat citeva saptamini. Eram pur si simplu curioasa sa stiu ce ni se mai pregateste anul acesta in cadrul festivalului filmului francez, asa ca am scotocit regulat dupa vesti noi.

In primul rind, retrospectiva dedicata actorului Charles Berling – cei care au urmarit atent editiile trecute ale festivalului, au avut deja ocazia sa il vada pe actor la treaba in filmele lui Olivier Assayas, “Les destinées sentimentales” si “Demonlover”. Selectia de anul acesta cuprinde “Le soleil assassiné”, un biopic din 2003 al poetului franco-algerian Jean Senac semnat de Abdelkrim Bahloul in care Berling joaca rolul titular.

Urmeaza apoi “Je pense à vous” regizat de criticul si scenaristul Pascal Bonitzer. Filmul, genul acela de cinema vorbitor (sau vorbaret?) atit de apropiat de teatru este o tragi-comedie comedie de maniere in dulcele stil frantuzesc in care se pare ca cele care cistiga si manipuleaza sint cuvintele. Urmeaza apoi un film de costume “Ridicule” (1996) situat in preajma revolutiei franceze semnat de Patrice Leconte, un soi de omagiu inchinat in egala masura lui Voltaire si marchizului de Sade.

“J’ai vu tuer Ben Barka”, thrillerul lui Serge Le Péron si Said Smihi este tesut pe marginea unui scandal politic din anii 60 ocazionat de disparitia opozantului politic marocan Mehdi Ben Barka in urma unei inscenari murdare organizate de politia secreta franceza.

Retrospectiva dedicata lui Bertrand Tavernier merge probabil pe tematica memoriei si a exploatarii acesteia in filmele, in special documentare ale cineastului. Grupajul cuprinde ultimul sau film “In the Electric Mist” (2007), deja iesit in sali, cu un subiect si un casting exclusiv americane unde amintirea colectiva si individuala se impletesc  intr-o fictiune care se propune in primul rind ca thriller politist.

Urmeaza apoi compilatia “Contre l’oubli” realizata la inceputul anilor 90 de catre 30 de regizori francezi in care Tavernier este  prezent cu fragmentul “Pour Aung San Suu Kyi, Myanmar”. Alaturi de acestea, documentarul “La guerre sans nom”(1992) evoca multdiscutatul “conflict” franco-algerian de la sfirsitul anilor 50 din perspectiva unor anonimi care la inceputul razboiului au fost concentrati in armata franceza.

Acelasi amestec al istoriilor personale si individuale cu tentatia uitarii, refularii si tacerii si cu povara culpabilitatii.

“De l’autre côté du périph’” este genul de reportaj de televiziune angajat in actiunea sociala care imbina intilniri, marturii si povesti ale cotidianului anonim care radiografiaza viata in banlieue, suburbia aceea pariziana atit de temuta de adeptii legii Debré. Filmat la Montreuil, in “la cité des Grands Pêchers”, reportajul filmat de Tavernier impreuna cu fiul sau Nils este alcatuit din doua parti: “Le coeur de la cité” si “Le meilleur de l’âme”.

La categoria “altele”, organizatorii festivalului au inclus citeva lungmetraje interesante printre care mentionez in mod special si recomand in mod calduros:

“Non, ma fille, tu n’iras pas danser”, ultimul film (2009) al lui Christophe Honoré (“Dans Paris”, “Les chansons d’amour”, “La belle personne” intre altele), care reia in felul sau jucaus cu un fals aer de “poveste de familie” desplechiniana o funebra legenda bretona.

Inutil sa vi-l mai prezint pe centenarul Manoel de Oliveira, voi insista insa asupra ultimului sau film ” Singularidades de uma Rapariga Loura / Singularités d’une jeune fille blonde” (2009) selectat in festival si adaptare a unei nuvele de Eça de Queiroz. Asadar o imagine somptuoasa, un montaj magnific o prezenta feminina fascinanta, un final uimitor si dramatic. De pus pe lista cu “must see”.

Cind am citit cronicile ultimului nou nascut semnat François Ozon, adica “Ricky” (2009), am ramas putin mai mult decit intrigata. Cine a vazut “5×2”, “Sous le sable” sau “Le temps qui reste” stie foarte bine ca registrul ozonian este cel melancolic, pindind semnele degradarii, mortii si disolutiei de orice fel. “Ricky”, cel de-al 10 lea film al cineastului este insa fix pe dos, o comedie fantastica, cu un fals aer hollywoodian si un bebelus caruia pina la urma prin nu stiu ce minune ii cresc aripi.

“Fais-moi plaisir!” (2009) al lui Emmanuel Mouret a fost comparat cu “The Party” al lui Blake Edwards. Nu stiu daca o fi asa, filmul este destinat amatorilor de comedie de maniere combinata cu o varianta moderna de “noapte a erorilor”, numai ei ar putea sa deguste fara probleme aceasta mostra foarte elaborata de marivaudage.

Am refuzat pina acum sa caut sa vad primul film netaiwanez al lui Hou Hsiao-hsien “Le voyage du ballon rouge” (2007). M-am linistit citind ici si colo cronici care spun ca remake-ul dupa scurtmetrajul lui Lamorisse este complet altceva. Retineti numele  Mark Lee Pin Bing, care semneaza imaginea.

“Naissance des pieuvres” 2007 in regia cineastei Céline Sciamma este o poveste pe tema “dragostea la 15 ani nu este nici inocenta nici gratioasa, ci seamana mai degraba cu o maladie”.

Chantal Ackermann

“Jeanne Dielman, 23 Quai du Commerce, 1080 Bruxelles  1975 3h21’” este o piesa rara de cinema francez din 1976. Cu un titlu de tip adresa postala  sau de “draga jurnalule” care include trei zile din viata unei gospodine, vaduva si ocazional prostituata.

Filmul lui Chantal Ackermann inseamna prize lungi, o camera foarte cuminte daca nu cumva nemiscata care cauta mai ales gesturile cele mai anodine ale cotidianului, cele pe care cinema-ul clasic le arunca la gunoi. Nu, nu este vorba de hiperrealism desi secvente precum curatatul cartofilor se desfasoara in timp aproape real. In “Les Inrockuptibles” Jean-Marc Lalanne vorbeste de o “extrema stilizare a acestor actiuni foarte obisnuite… Daca gesturile tin de hipercotidian, felul de a le arata se plaseaza la antipozii naturalismului”

Ca dovada:

http://www.dailymotion.com/videox2tix3

Cu “L’effrontée”, Claude Miller semna in 1985 cel mai cunoscut  film al sau in care Charlotte Gainsbourg lumineaza pur si simplu o comedie dulce-amaruie despre nelinistile adolescente, despre prietenie, prima dragoste si primele renuntari si acceptari.

Pentru amatorii de Arnaud Desplechin, cu dedicatie, “Comment je me suis disputé….(ma vie sexuelle)” (1996). Un Desplechin timpuriu care combina Jean Eustache, Eric Rohmer si ironia arnauldesplechiana. Veti remarca poate voracitatea cu care cineastul isi pune toate personajele sa vorbeasca si sa atinga astfel, vorbind adica, mai toate treptele existentei moderne, de la relatiile intre sexe la avort, modernitate, feminism. Un film frumos, inteligent si ironic. Iarasi un “must see”.

La acestea se adauga, pentru cei care nu au trecut inca prin salile de cinema, “La Science des rêves” (2006) de Michel Gondry, “Lemming” (2005) de Dominik Moll pe nedrept ignorat de publicul amator de thrill si “Nuovomondo” (2006) de Emmanuelle Crialese, in care iarasi Charlotte Gainsbourg straluceste intr-un rol facut anume pentru ea parca.

Noutatea de anul acesta insa este programul de scurtmetraje afiliat, din nefericire acestea sint programate o singura si unica data, asa ca incercati sa nu le pierdeti. Alegerile de facut vor fi frustrante pentru multe dintre filmele programate doar o singura data:

Primul calup de scurtmetraje, cel care poate fi vazut doar simbata 28  noiembrie include:

“Pas de repos pour Billy Brakko” un Jean-Pierre Jeunet din 1985, scurtmetraj realizat plecind de la desene si colaje care relateaza aventurile lui Billy Brakko, un individ care afla din ziare ca tocmai a decedat.

“Les Veuves de quinze ans” de Jean Rouch, un film documentar din 1964, portet  al tinerilor parizieni din acei ani, document al unei epoci in care “cinema-ul se scria altfel si se amuza sa sparga regulile prestabilite”.

“Jeux de plage” (1995) in care un Laurent Cantet mai putin didactic pune in scena ambiguitatea unei relatii tata-fiu.

“Une robe d’été” (1996) de François Ozon este un film de vacanta si nu numai. S-a vorbit despre fluiditatea “orientarii sexuale” pe care faimoasa rochie varatica o confera intregii filmografii a lui Ozon de dupa aceasta prima experienta cinematografica reusita si premiata.

René Laloux este in primul rind cunoscut pentru “Les Maîtres du temps”, “La planète sauvage” si pentru “Gandahar”. “Les Escargots” (1965), scurtmetraj realizat in colaborare cu Roland Topor poate fi vazut aici.

“Le Chant du styrène” minidocumentar din 1958 de Alain Resnais despre modernitatea si polimorfismul materialului numit stiren pe un text explicativ de Raymon Queneau. Asadar tevaraie colorata, recipiente de plastic in forme sinuoase, culori tari, un fel de oda adusa supletii si moliciunii modernitatii industriale a plasticului.

Calupul de scurtmetraje de duminica 29 noiembrie debuteaza cu “L’Amour existe” de Maurice Pialat, un documentar autobiografic si poetic din 1960 pe faimoasa tema a suburbiei asa cum arata ea in anii 50.

Realizat in 1980 si prezentat la numeroase festivaluri in 1981 si 1982, ”Strangulation Blues” este primul succes al lui Léos Carax, filmuletul care ii va permite sa obtina finantare pentru primul sau lungmetraj “Boy Meets Girl” (1984), filmul acela in alb-negru care facea cu ochiul catre filmul mut, catre Cocteau si catre Godard.

“Le Chien de Monsieur Michel”, debutul regizoral al lui Jean-Jacques Beineix (1977)

“Présence féminine” semnat de Eric Rochant (1987) pentru care cineastul a primit primul sau premiu César.

“Gisèle Kérozène” de Jan Kounen ( 1989) (remember “Dobermann”?)

“Cauchemar blanc” de Mathieu Kassovitz (1991), un condensat de “la Haine” bazat pe un comics semnat Moebius; aici un scurt comentariu al cineastului la propriul scurtmetraj.

“La Lettre” de Michel Gondry (1998)

“La Question ordinaire” face parte din trioul de scurtmetraje realizat de catre Claude Miller (1969), alaturi de “Juliet dans Paris” si “Camille ou la Comédie catastrophique”, trio care a avut parte de o primire intrigata din partea criticii.

Scurtmetrajele de luni 3 noiembrie

“Laissé inachevé à Tokyo” de Olivier Assayas (1982) selectat la Cannes in anul urmator, are un pitch interesant care reuneste actrite pierdute, ambianta tokyota si o poveste dubioasa de spionaj.

“Foutaises” de Jean-Pierre Jeunet (1989)

“Une visite” de Philippe Harel din 1995

Din filmuletul de animatie “Les Trois inventeurs”de Michel Ocelot (1980) un extras aici.

“L’Acteur” de Jean-François Laguionie (1975)

“Fierrot le pou“, adica debutul regizoral al lui Mathieu Kassovitz. Era in 1990…

Inca un debut regizoral, de data aceasta al lui Jean-Luc Godard cu “Tous les garçons s’appellent Patrick” (1957) si dragostea adolescenta.

“La Sixième face du Pentagone” de Chris Marker si François Reichenbach, adica un curios film documentar in alb si negru 1967 a carui minicronica o puteti gasi aici.

Iata programul asa cum il puteti gasi pe situl Institutului francez:

Vineri 27 noiembrie

Sambata 28 noiembrie

Duminica 29 noiembrie

Luni 30 noiembrie

Marti 1 decembrie

Miercuri 2 decembrie

Joi 3 decembrie