Nu sint o fanatica de manga sau jocuri video, asa ca greu mi-a fost sa-mi fac o parere clara despre “Appleseed”. La prima vedere, mi s-a parut ca aveam de-a face cu un film prea vorbaret, cu excedent de personaje dintre care unele desenate in fuga, cu fete imobile si ochi imensi si goi, iar altele mult mai “pline”, mai bine lucrate. Povestea mi s-a parut scirtiitoare, destul de prost cusuta, presarata pe alocuri cu clisee cam ieftine, asa ca am regretat instantaneu “Ghost in the Shell 1″care trata acelasi raport intre umanitate si lumea robotilor la un nivel mai intrigant, iar desenul, mai epurat avea o delicatete rece aflata la ani lumina departare de melodrama din “Appleseed”.

Reactiile fanilor filmului lui Aramaki sint ceva de genul “e super, e genial, animatia este perfecta, in ceea ce priveste subiectul, las-o balta, chiar nu conteaza.” Si asta poate pentru ca efectele speciale tri-dimensionale sint aici programate sa aiba un aer vintage de animatie clasica prin intermediul functiei “toon-shading” care umfla volumele, da profunzime spatiilor, dar pastreaza linia bi-dimensionala a personajelor. Peisajul este facut in asa fel incit sa permita manevrarea camerei 3D si prezentarea aceleiasi scene din mai multe unghiuri, in momente diferite. Amestecul acesta de grafica pe computer 3D si de animatie 2D a impresionat pe toata lumea. Intr-un interviu, regizorul Shinji Aramaki spune ca grafica pe calculator in 3D exclusiv in crearea filmelor de animatie nu este inca o idee acceptata de adeptii adaptarilor manga, foarte traditionalisti in gusturi. Modalitatea de a adapta animatia traditionala la cele mai noi gaselnite tehnice este diferita de ceea ce face Pixar in Statele Unite sau de alte filme de gen precum “Ghost in the Shell 2: Innocence” (care a iesit cu putin timp inainte de “Appleseed”) si, pe de alta parte, reprezinta cumva o concesie facuta publicului.

In ceea ce priveste “Appleseed”, intreaga mecanica a masinariilor este foarte bine redata. Aramaki a lucrat suficient de mult in design-ul de jocuri video pentru a acorda acestora o atentie sporita. Tancurile super eficace din prima secventa dintre ruine, precum si platformele de lupta care ataca Gaia sint foarte spectaculoase. Am remarcat o progresie in coloristica, de la prima secventa cu griurile si brunurile ei nocturne, la explozia luptei finale in nuante apasate de rosu si galben si albastru viu. Olympus, cetatea utopica este construit in tonuri vii si transparente vesele, marea si teritoriile din afara in schimb sint opace si murdare.

Marele pacat este, zic eu, discrepanta care exista in minutia cu care au fost concepute personajele. Ok, daca afli ca filmul lui Aramaki a dispus de un modest buget de 10 milioane dolari (comparati va rog cu “The Incredibles” care au avut la dispozitie de 9 ori mai mult) e de inteles de ce toate eforturile s-au concentrat pe personajele principale. Deunan Knute de exemplu: miscarile corpului si expresiile fetei merg foarte bine. Robotii la fel, mai ales Briareos. Ce te faci insa cu Hitomi care pare pur si simplu nefinisata? Ochi mari si palizi pe o fata inexpresiva si la fel de palida, buzele date cu gloss si cam atit, cum sa nu surizi cind Hitomi intreaba “What does love feel like ?”. Intre Hades si Dr. Gillian exista o concurenta apriga pentru titlul de “personajul cel mai putin realizat grafic”. Nici batrineii cu aer de Yoda care plutesc in jurul Gaiei nu stau mai bine, desi desenatorii au incercat sa le imprime o oarecare individualitate fizica.

Parul este unul din elementele cele mai nereusite (suvitele lui Deunan se misca de parca ar fi tufisuri in bataia vintului, pe cind parul lui Hitomi, Hades, Uranus este ca o casca nemiscata).

Sa spunem ca toate acestea sint compensate, din perspectiva animatiei, de fluiditatea scenelor de actiune, de modalitatile realiste de a semnifica viteza, zborul si suflul exploziilor. La acestea se mai adauga si sunetul: deja ritmarea secventelor de actiune cu muzica heavy rock si dance, apoi acompanierea efectelor de grafica 3D cu pozitionarea 3D a sunetului cu efect potentator.

Cool, ar spune fanii “Appleseed”. Numai ca eu una nu ma pot uita la un lung metraj de animatie numai pentru a pindi secventele cheie si a le decontextualiza pentru a le putea gusta in voie. “Appleseed” este la origine o manga anilor 80, creatie a lui Masamune Shirow, acelasi care a lansat si manga “Ghost in the Shell”, de unde si similaritatile dintre cele doua povesti: relatia dintre oameni si cyborgi/computere vazuti ca niste unelte sofisticate, capacitatea opresiva si autodistrugatoare a rasei umane, relatia interrasiala de atractie un pic transgresiva intre un om si un cyborg, o intriga politista pe un background post sau pre apocaliptic. O intreaga problematica a SF-ului din anii 70 inceputul anilor 80 care, readusa in actualitate printr-un remake (o prima adaptare a acestei manga fusese deja facuta in 1988) pare nitel prafuita si reduce diferentele dintre bioroizi (cyborgi) si oameni la procreere. Modul acesta mecanicist de a vedea lucrurile e foarte departe de aproape-metafizica din “Ghost in the Shell” in care fantoma este mai mult decit o simpla clona.

Iubitorii variantei manga au semnalat dealtfel schimbari operate in “plot” cu ocazia lung-metrajului, schimbari menite sa “incalzeasca” relatia dintre Deunan si Briareos, dar care devin cam penibile. Deunan trebuie sa fie un soi de Lara Croft super eficace, o “aproape zeita a razboiului” solitara, numele sau cu iz celtic o izoleaza intr-un fel de marea de toponime si patronime luate direct din panteonul grecesc, si asta ii creeaza intr-un fel singularitatea. In loc de asta, avem de-a face cu o fetiscana incredibil de sensibila si de lipsita de initiativa eroica. Si personajul Briareos este manipulat de scriptul lung metrajului, el e redus la functia de dadaca in armura a tinerei razboinice. Personal nu am inteles cum o tradeaza Briareos pe prietena sa si nici care ii sint ratiunile, si asta in ciuda numeroaselor explicatii care ni se furnizeaza de-a lungul filmului.

Toata lumea nu face decit sa explice, e in joc ambitia realizatorului de a crea o lume cit mai completa. Batrinii, Atena, Hitomi, Nike, Dr Gilliam, generalul rasist, fiecare face un pas in fata si explica ceva. Este din pacate metoda cea mai sigura de a reduce eficienta actiunii. Daca ne gindim bine, prima secventa, cea cu aer de incipit de joc video, este mai interesanta decit batalia finala pentru ca ne lasa sa ne imaginam fel de fel de chestii despre orasul abandonat, despre monstrii care o ataca pe Deunan, despre enigmatica statuie a Fecioarei cu pruncul care zimbeste sibilin in mijlocul ruinelor.

Aceeasi ambitie de creator de lume este parca abandonata la un moment dat, atunci cind facem cunostinta cu utopia din Olympus. Ne sint prezentate multe aspect mai mult sau mai putin cyber punk ale noii lumi, poate daca scenariul ar fi ales sa se dezvolte in acest sens ar fi avut de cistigat.

Nu stiu daca voi avea ocazia sa vad ceea ce Shinji Aramaki va realiza in sequel-ul “AppleSeed Saga Ex Machina” care va iesi anul acesta in Japonia, poate o alta poveste cu mecanisme de tot felul frumos ilustrate intr-un mix de animatie traditionala pe fundal high tech.