|
Dupa ce am ramas dezamagita de Onegin, Martha Fiennes a reusit sa ma uimeasca cu Chromophobia, o drama cu note comice, dupa mine, nemaipomenita si, din pacate, subapreciata de critici.
Intr-o societate a consumerismului, a goanei dupa succes, a frustrarilor si a non-valorilor promovate la rang de cinste, fiecare dintre personaje traieste o drama proprie. Marcus (Damian Lewis) este un avocat de succes la o firma in care regulile sunt dictate de sus. Este nevoit sa inchida ochii in fata anumitor nereguli, lucru pentru care va plati. Iona (Kristin Scott Thomas) este tipul nevestei frustrate, neiubite, neimplinite sexual, care se abandoneaza in bratele cumparaturilor in exces, psihiatrilor si obsesiei pentru marirea sanilor. Orlando este baietelul acestora, in varsta de 8 ani, cu aparente probleme psihice si emotionale. Impreuna, formeaza familia Aylesbury, la prima vedere fiind fericiti si locuind intr-o casa superba postmoderna. Cel care are cu adevarat grija de Orlando este nasul acestuia, Stephen Tulloch (Ralph Fiennes), profesor de istoria artei. In toata perfectiunea lui, are o mica hiba, si anume e homosexual si usor pedofil.
De partea cealalta, Gloria (Penelope Cruz), o tanara venita din Spania, pozand in prostituata, mama a unei fetite, este ajutata de asistentul social Colin (Rhys Ifans), care mai apoi se indragosteste de ea. Desi este indemnata de Colin sa mearga la spital pentru a se trata de hepatita, Gloria refuza si in final moare. Fetita ramane cu tatal ei, nimeni altul decat Edward Aylesbury (Ian Holm), tatal lui Marcus. Povestea Gloriei are rolul de a echilibra, de a contrabalansa povestea familiei Aylesbury, fiind efectiv opusul acesteia.
Pentru a completa povestea si mai ales avand rol de factor perturbator, Trent (Ben Chaplin), bun prieten cu Marcus dar, mai presus de toate, jurnalist in goana dupa un articol remarcabil, trece peste toate principiile si face publice secretele de serviciu ale lui Marcus. Inevitabilul se produce, Marcus este anchetat de politie in ciuda faptului ca tatal lui, Edward, a fost judecator. Remuscarile lui Trent sunt acum inutile.
In plus, Stephen este batut de trei dintre elevii acestuia in propria casa si zace in spital in coma. Iona descopera in calculatorul acestuia un filmulet cu Orlando pe jumatate dezbracat si se panicheaza, imaginandu-si scenarii din ce in ce mai fantasmagorico-pedofile, evident, neadavarate.
Niciun personaj nu este menajat, fiecare traind o drama proprie comparabila cu celelalte prin intensitate. Iona este nevasta frustrata si mama superficiala, care incearca sa se salveze urmand calea gresita a shoppaholism-ului si a tratamentelor de infrumusetare. Orlando este victima superficialitatii si a lipsei de afectiune a parintilor, care reuseste sa se ataseze de Stephen, singurul caruia ii pasa de el, intr-o masura sau alta. Marcus este inconjurat de stres si presiuni din toate partile, toti fiind produsul societatii in care traiesc.
Finalul are o oarecare nota optimista, fara a fi neaparat un happy-end. Stephen se trezeste din coma, dar va ramane homosexual si pedofil in continuare. Iona este alaturi de sotul ei si renunta momentan la obsesiile ei estetice. Edward isi creste fiica nelegitima, umanizand-o pe actuala lui sotie, o obsedata de gradinarit si de caini.
Felul interesant in care experienta individuala a fiecaruia reprezinta o piesa de puzzle in marea poveste revelata la sfarsit este completat de cromatica si coloana sonora de exceptie. Atmosfera minimalista, apasatoare, lipsita de afectiune si claustranta e subliniata inclusiv de casa in care traiesc Iona si Marcus, o casa rece, asemenatoare unui sediu de firma sau la fel de bine, unui muzeu de arta contemporana.
Un Ralph Fiennes si o Kristin Scott Thomas pe care m-am bucurat sa-i revad impreuna; o Penelope Cruz intr-o prestatie uimitoare; o Martha Fiennes care m-a uimit ca regizor si scenarist. De fapt, o intreaga familie Fiennes prolifica, avand in vedere ca Magnus Fiennes a creat coloana sonora.
Tagline-ul filmului este “Nu-ti trai viata doar in alb si negru”. Cateodata nuantele fac minuni. As mai adauga eu ca viata e o minunata armonie de culori de la care e pacat sa te sustragi si fata de care este si mai pacat sa manifesti fobii. Chromophobia este un film pe care trebuie sa-l vezi fara a citi nimic inainte, fara a te lasa influentat in vreun fel. Probabil ca va reusi sa te uimeasca.
|
Comentarii (2)
