In ultimul timp, studiourile de la Hollywood au devenit din ce in ce mai amatoare de remake-uri. In 2005 cel mai spectaculos dintre acestea, “King Kong”, a fost un succes mondial. Si asta in conditiile in care povestea nu e deloc noua, iar « King Kong » este deja e un remake dupa remake, daca ii putem spune asa. Doua ecranizari l-au precedat (1933 si 1976) as prefera sa trec sub tacere calamitatea “King Kong Lives” din 1986. Numai in 2006, au fost facute cateva zeci de remake-uri, de la “The Omen” la “When a Stranger Calls”, de la “Black Christmas” la “Sisters”, de la “The Lavender Hill Mob” la “The Last Kiss”, de la “Eight Below” la “The Grudge 2″, de la “The Hills Have Eyes” la “The Departed”. Originile acestor remake-uri sunt americane in majoritate, dar si italiene, japoneze sau provenind din Hong-Kong.

De ce atatea reluari, adesea nu foarte inspirate? Studiourile se tem de riscurile inerente proiectelor noi cu povesti noi si incearca sa-si reduca marja de risc prin remake-uri, gandindu-se ca ceea ce a avut succes in alt loc si/sau intr-o alta epoca are mari sanse sa aiba succes si acum. Rezervorul de filme americane de succes este aproape epuizat, si in consecinta se cauta alte surse de inspiratie demne de exploatat. Este stiut, filmele straine nu pot obtine un succes de public in SUA pentru ca spectatorii americani sunt alergici in masa la filme in limbi straine cu subtitrari. In consecinta, Hollywood-ul cumpara drepturile de adaptare la din ce in ce mai multe scenarii straine de succes. Trei genuri ca exemple: filmele horror japoneze (vz. The Grudge), filmele de actiune din Hong-Kong (vz. The Departed) si comediile frantuzesti.

Incerc sa fac o succinta trecere in revista a productiilor din ultima categorie. Punctul de pornire a fost o recenta productia americana “I Think I Love My Wife”, un produs de Fox cu si de Chris Rock, adaptare a unui film de Eric Rohmer, “L’amour l’après-midi” (1972) care a rulat in Statele Unite sub titlul “Chloe In the Afternoon”. Greu sa recunosti in « I Think I Love… », dialogul rohmerian, inteligent si patrunzator. « Povestea morala » este incompatibila cu actorul Chris Rock, cunoscut pentru rolurile sale deloc subtile din « Echipa Sfarma-Tot » (2005), « Un negru pentru Casa Alba » (2003), « Dublura » (2002), « Arma mortala 4 » (1998) sau « Beverly Hills Ninja » (1997). « I Think I Love My Wife », ultimul dintr-o serie de remake-uri dupa filme frantuzesti, a primit critici modeste.

Un fenomen aparte este succesul de casa pe care l-au obtinut toate adaptarile dupa filmele si scenariile lui Francis Veber, umorul acestuia prinde foarte bine la publicul american. Iata citeva exemple « Les Compères » (1983, regia si scenariul Francis Veber) devine « Father’s Day » (Ivan Reitman, 1997), « Le Jouet » (1976) devine « The Toy » (Richard Donner, 1982), iar ultra cunoscutul « La Chèvre » (1981) devine « Pure Luck » (Nadia Tass, 1991). Sa amintim ca « La Chèvre » lanseaza cuplul Gerard Dépardieu-Pierre Richard, « cuplul catastrofa » care va fi preluat ulterior in multe filme cu registru comic.
In 1989, Veber isi ia inima in dinti si incearca un auto-remake ca sa spun asa dupa filmul de actiune si comedie « Les Fugitifs » (1986), devenit un film cult in domeniu, pe care il regizeaza tot el in Statele Unite. Filmul se va numi «Three Fugitives» si-l va avea pe Nick Nolte in rolul jucat de Gérard Depardieu. Si scenariile marca Veber au fost apreciate, mai ales « Le grand blond avec une chaussure noire » (Yves Robert, 1972) devenit o comedie extrem de cunoscuta, in care un muzician anonim este luat drept un agent secret. Ideea a mers foarte bine in anii 70, anii « umbrelei bulgaresti » si scenariul a fost reluat in « The Man with One Red Shoe » (Stan Dragoti, 1985). « Mon père ce héros » (Gérard Lauzier, 1991) a devenit « My Father the Hero » (Steve Miner, 1994) si scenariul american a fost adaptat de insusi Veber.
In prezent este rindul lui « Le Dîner de cons » sa sufere o adaptare si sa devina « Dinner With Schmucks » in care Sacha Baron Cohen (Borat) va juca rolul lui Jacques Villeret. Eficacitatea comicului veberian, adevarata mana cereasca care este pentru studiourile americane, amestec de comic de situatie, cascade de qui pro quo-uri si gaguri de orice fel i-a convins pe cei de la Dreamworks sa se ocupe in paralel de un alt proiect-adaptare dupa acelasi autor numit « The Valet » (La Doublure 2006) Comedia va fi regizata de catre fratii Farrelly (« Lipit de tine » in 2003 si « Mary cea cu vino-ncoa’ » in 1998) si va numara in distributie printre altii pe Kristin Scott Thomas.

Proiecte au fost, sint si vor fi destule, insa nu toate au succes la public. Si daca .niciodata nu s-a inregistrat un numar atit de mare de adaptari de acest gen ca in prezent, sa spunem totusi ca aceasta activitate a inceput destul de devreme: primul remake dupa o comedie frantuzeasca pe care l-am gasit mentionat ar fi « The Bad Boy and the Gardener » (USA 1896) dupa « L’arroseur arrosé » (1895) al fratilor Lumière. Dupa aceea, preluarile au fost operate constant, mai mult sau mai putin pe fata. « Scenes from the Class Struggle in Beverly Hills » (Paul Bartel, 1989) de exemplu poate fi considerat un remake ascuns dupa « La règle du jeu » de Renoir.
Nici filmele lui François Truffaut nu au scapat de goana dupa noutati, Blake Edwards (« The Man Who Loved Women » 1984) reia « L’Homme qui aimait les femmes » din 1977 iar Paul Mazursky (« Willie and Phil » 1980) refoloseste « Jules et Jim ».
Dupa moda lansata Veber, dar nu cu acelasi succes de casa, Roger Vadim regizeaza in 1988 o variatie americana dupa propriul sau « Et Dieu créa la femme ». Brigitte Bardot are aici o versiune mult mai palida in persoana Rebeccai De Morney.

In anii 80-90 seria de remake-uri a inregistrat niste succese de box office destul de serioase. « Trois hommes et un couffin » (Coline Serreau 1985) de exemplu a avut parte de o adaptare de succes «Three Men and a Baby » (Leonard Nimoy 1987) dotata ulterior cu o urmare « Three Men and a Little Lady » (Emile Ardolino 1990) in care a fost pastrata distributia initiala (Tom Selleck, Steve Guttenberg, Ted Danson si Nancy Travis.) Comediile de situatii in care apare inevitabil un bebelus perturbator au fost foarte pe placul publicului american, vezi seria celor trei « Look Who’s Talking », iarasi un mare succes de casa. In acelasi registru, « Nine months » a reluat in 1995 « Neuf mois » (Patrick Braoudé), in care burlescul este dus si mai departe prin rolul principal detinut de un barbat insarcinat.
In 1996 « The Birdcage » relua « La Cage aux folles », comedie devenita extrem de populara peste ocean datorita modului comic-tandru de a vorbi despre homosexualitate si relatiile de cuplu in general, la care americanii sint atit de sensibili. « Cousins » (Joel Schumacher 1989) a adaptat « Cousin Cousine » (Jean Charles Tacchella, 1975, scenariul scris cu Danièle Thompson).
Mai pot cita comedii devenite clasice precum « The Associate » (Donald Petrie, 1996) remake dupa «L’associé » (René Gainville, 1979, scenariu de R.Gainville si J-C.Carrière). « True Lies » (James Cameron, 1994) este un remake dupa filmul comic de actiune « La Totale » al lui Claude Zidi (1991), «Happy New Year » (John G. Avildsen, 1987) reia « La bonne année » (Claude Lelouch, 1973), iar « Jungle 2 Jungle » (John Pasquin, 1997) este un remake dupa comedia ecologic-amazoniana « Un indien dans la ville » (Hervé Palud, 1994).

In 1981, « Buddy Buddy » (Billy Wilder) adapteaza « L’emmerdeur » (Edouard Molinaro, 1973, scenariul scris evident de Francis Veber). Interesant este ca aceeasi poveste, ucigasul profesionist care intilneste naivul de serviciu a stat la baza scenariului proaspatului « The Matador » (R.Shepard, 2005), semn ca scenariul nu si-a epuizat importanta cel putin in ochii producatorilor.
« The Woman in Red » (Gene Wilder, 1984) reia « Un éléphant ça trompe énormément » (Yves Robert, 1976, scenariul YR cu Jean-Loup Dabadie)… de notat ca JL Dabadie a scris si scenariul la « Intersection » (Mark Rydell 1994) remake dupa «Les choses de la vie » (Claude Sautet, 1970).
Mult mai aproape de actualitate, « The Terminal » (2004) este mai degraba un remake dupa « Tombés du ciel » (1994) o comedie care zece ani mai devreme relata aceeasi poveste reala interpretata de Jean Rochefort.
Marile bemoluri ale acestei liste deloc exhaustive sint « Les visiteurs » cu Jean Reno si Christian Clavier (1993) si « Taxi » (Tim Story 2004). Versiunea americana « Just Visiting » l-a avut in distributie pe acelasi Jean Reno; in ceea ce priveste « Taxi » (Gérard Pirès, 1998, scenariul Luc Besson), mare succes de casa in Franta, varianta americana a fost produsa tot de Luc Besson numai ca schimbarile majore operate in script au privat filmul de partea cea mai comica.

Un alt fenomen al remake-urilor este Alain Chabat, ati vazut poate « RRRrrrr!!! » in 2004 sau « Asterix si Obelix – Misiune: Cleopatra » in 2002. Chabat este inca departe de succesul lui Veber in America, numai ca initiativa sa de a revalorifica altfel filonul creativ francez fondind cu citiva ani in urma o firma-platforma in Beverly Hills merita mentionata. Scopul acesteia este de a pregati adaptari pentru cinematograful american atit dupa succesele “chabatiene” din Franta, cat si dupa succesele altor regizori francezi care au incredere in el, de exemplu « Un petit jeu sans conséquence » (Bernard Rapp, 2004) al carui remake va fi regizat nu se stie exact cind de catre Ang Lee (« Brokeback Mountain », « Hulk », « Crouching Tiger Hidden Dragon ») sub titlul « A little game ». Sa spunem ca Warner Bros intentioneaza sa adapteze « RRRrrrr!!! » si cauta pentru acest proiect un regizor cunoscut.
In ceea ce priveste proiectele, la inceputul lui 2007, Universal Pictures si Imagine Entertainment au cumparat drepturile de remake ale filmului « Mon meilleur ami » (Patrice Leconte, 2006) cu Brian Grazer ca producator. Compania Warners intentioneaza sa reia « Après vous » (Pierre Salvadori, 2003) in care va juca Billy Crystal, iar « Chaos » (Coline Serreau, 2008) va fi un remake facut de ralizatoare dupa propriul film omonim din 2001.

Cu siguranta, practica adaptarilor nu se va opri aici, industria cinematografia merge mai departe. Dupa cum se vede mare parte din filmele reluate sint comedii cu succese de casa in Franta, carora li s-a pastrat in mare parte titlul, numai ca de multe ori scripturile au suferit schimbari importante, in conformitate cu « the american way of life », care ramine inca o necunoscuta scenaristilor si producatorilor francezi. Uneori actiunea se combina cu comedia, alteori filonul romantic primeaza. Interesant totusi, creatiile grupului « Le Théâtre du Splendid» (seria «Les Bronzés», « Le Père Noël est une ordure », « Papy fait de la Résistance ») nu au avut nici o oferta de remake, probabil datorita « culorii locale » destul de accentuate pe care se bazeaza filmele lor.