Motto : « Is a true love truly there, my love? Yes, if your warm heart is » (Be With Me)

Cinematografia nationala in Singapore era inca o gluma buna acum citiva ani buni, si asta din diferite cauze (bani putini, producatori suspiciosi, o cenzura foarte puternica, gustul public mergind spre blockbuster-urile venite din Hollywood si Bollywood, actori, regizori, scenaristi lipsa). De ceva vreme insa, realizatori ca Eric Khoo, Jack Neo si mai tinerii Royston Tan, Kelvin Tong, Djinn, Dany Pang au scris si regizat pelicule din genurile cele mai diverse, remarcate la festivaluri de film de renume sau inregistrate ca succese de casa in Singapore. Mai toate aceste filme au fost realizate cu bugete foarte mici, facind adesea apel la actori neprofesionisti.

Intre « veteranul » Eric Khoo si aproape debutantul Royston Tan exista o relatie speciala : nu avem de-a face cu cuplul maestrul-si-invatacelul, ci mai degraba cu  similaritati tematice si estetice. Amindoi apreciaza minimalismul, amindoi sint curiosi sa experimenteze, amindoi au probleme cu cuvintele. Eric Khoo marturisea ca ii este imposibil sa scrie dialogurile propriilor filme, Royston vorbeste in filmele sale despre lucruri care in mentalitatea asiatica se arata mai deegraba decit se spun. Amindoi detesta sentimentalismul afisat, desi vorbesc despre sentimente. Eric este cel care a  finantat cel de-al doilea lung metraj al lui Royston, obligindu-l intr-un fel sa treaca la treaba. « Eric Khoo si cu mine- povesteste Royston intr-un interviu din 2006- eram intr-un avion cu destinatia Anglia. Vorbeam despre urmatorul film pe care urma sa-l facem. Si ne-a frapat pe amindoi ideea ca ultimele noastre filme (12 Storeys al lui Eric Khoo si 15 debutul la lung metraj al lui Royston Tan-n.n) erau destul de zgomotoase in felul lor. Ce-ar fi daca am face filmul cel mai tacut din istoria cinematografului din Singapore ? »
Este povestea unei competitii interesante intre Eric si Royston care a dat nastere unui binom cinematografic despre tacere, dicibil si indicibil, sentimente si noi modalitati de comunicare. « Be With Me » si « 4:30 » urmau sa iasa in acelasi timp, hazardul finantarii a facut ca  « Be With Me » sa aiba 8 luni avans si sansa de a deschide « La Quinzaine des Réalisateurs » la Cannes in 2005. « 4:30 » a avut un parcurs ceva mai modest. L-ati putut poate viziona la festivalul filmului asiatic « Festasia » din iulie anul acesta. Preocuparea  majora a ambilor regizori este de a folosi la maxim imaginea, ea este cea care organizeaza naratiunea, care intretine suspans-ul si genereaza posibile lecturi paralele. Si Royston si Eric apreciaza o camera fixa si deloc grabita. Eric are ambitii narative (« Be with Me » este un grupaj de trei filme de fictiune foarte scurte care se implestesc cu un al patrulea cvasi-documentar), mizeaza pe decupaje mai strinse, pe prim planuri si pe magia montajului, Royston este un colorist cu o apetenta speciala pentru spatii mici, prefera povestile lineare si aluzive. Ceea ce-i reuneste este de asemenea fascinatia unei lumi populate de existente insulare si fundamental singure.

 Orb, surd si mut

A fi orb, surd si mut sint manifestari ale unei lipse de permeabilitate in raporturile cu ceilalti. Depresia, doliul, melancolia adolescentina, o dragoste care n-a fost sa fie sint sedimente care se traiesc la modul individual, intr-o repetitie infinita. Iar in cele doua filme mai sus mentionate, orbirea, surzenia si mutenia sint stari de fapt care trebuie citite simbolic ca indepartari ale individului de la faptul de « a fi » cu ceilalti.
Singurul personaj realmente handicapat, Theresa  Chan, protagonista filmuletului cu alura e documentar « Meant to Be »  este practic personalitatea cea mai deschisa celorlalti si cea mai  putin singura, in ciuda dificultatilor pe care le intimpina in cotidian. Jung, tinarul  coreean cu tendinte suicidare din « 4 :30 » este contrapartea perfecta a Theresei; ochii sai pot vedea, dar depresia ii goleste privirea  de orice continut, urechile sale pot auzi numai ca sinele este momentan impermeabil. Mutismul sau are doua ratiuni, pe de o parte el nu cunoaste cantoneza vorbita in Singapore, pe de alta parte nu doreste sa comunice cu ceilalti. Suferinta sa este atit de handicapanta incit singura sa reactie posibila este un strigat car ar putea fi hohot de plins sau protest exasperat in momentul in care golul sau interior il intilneste pe cel al lui Xiao.
Nici Fatty Koh, bodyguardul din « Finding Love » nu sta mai bine, dragostea lui pentru frumoasa necunoscuta are alura nesanatoasa a unei fixatii care isi este siesi suficienta. Orbit de o fantasma, surd la reprosurile familiei, pindind pe muteste ferestrele lui Ann, Fatty isi isi marturiseste neputinta prin intermediul bulimiei, « Finding Love » este povestea unui esec comunicational.
Sam (« So in Love ») este atit de orbita de perspectiva flirtului cu un baiat, incit nu mai capteaza privirea si nici « vocea » mesajelor iubitei sale Jackie.
Singuratatea nu este o senzatie proprie lumii adulte, Xiao (« 4 :30 ») se afla in situatia  foarte improbabila de a  locui singur la cei 11 ani ai sai, abandonat de parinti, lipsit de familie si de prieteni. Regizorul Royston Tan insista, filmul sau nu este o critica sociala, ci trebuie citit din perspectiva unica a preadolescentei. Xiao este singur pentru ca se simte singur, orb, surd si mut fata de cotidianul neinteresant, pe de-a ntregul absorbit de Jung. 

Despre sinucidere si gol interior

Si daca singuratatea este un sentiment atit de complicat incit genereaza un « mal être » care ia forma unui triplu handicap, sinuciderea este aparent singura modalitate de actiune  pentru a conjura singuratatea. Ea se supune acelui regulament de ordine interioara comun adoptat de cele doua filme si anume « sentimentele nu au voie sa fie verbalizate, ci aratate exclusiv prin intermediul imaginilor ».
Sinuciderea poate veni dintr-o exasperare pasagera a simturilor (Jung si Sam) si rezultatul este caraghios sau grotesc: Jung cade lamentabil atunci cind incearca sa se spinzure, Sam sare in gol dar reuseste doar sa-l omoare pe Fatty care se intimpla sa treaca pe dedesupt. Disparitia acestuia este cu atit mai grotesca, cu cit ea survine in monmentul in care Fatty reuseste in sfirsit sa conceapa scrisoarea pentru Ann, obiectul dragostei sale.
La polul opus se gaseste sinuciderea necesara in evolutia unui personaj in drumul sau spre implinire sau spre maturizare. Claustrarea voluntara a lui Xiao este o parasire a starii de gratie a copilariei, claustrarea batrinului vinzator este o sinucidere lenta a eului indoliat.
Golul interior pe care il simte fiecare personaj la un moment dat pare a genera de fiecare  data intrebarea pe care Theresa o pune la un moment dat pe hirtie: « Is a true love truly there, my love? Yes, if your warm heart is ». Verificam deci  profunzimea sentimentului amoros (in sensul cel mai larg) in functie de disponibilitatea sufletului de a-l cauta pe celalalt (iarasi in sensul cel mai larg). Singuratatea funciara a Theresei, pe care Eric Khoo o ilustreaza prin enumerarea unor secvente umplute cu maruntul cotidian al femeii este compensata de actele sale si de multiplele feluri in care ea incearca sa comunice cu ceilalti
Problema pe care si-o pun cei doi regizori este cum sa arati cinematografic singuratatea  altfel decit apelind la dialog ? Interioarele goale de exemplu filmate din unghiuri inguste, coridoarele si scarile pustii, ambianta nocturna… Un magazin care se inchide si se redeschide filmat la modul documentar, cu o camera plantata pe trotuarul de peste drum, un copil care se chirceste intr-un dulap de pinza si fara un cuvint trage fermoarul in incercarea de a se izola total de ceilalti. Toate acestea sint manifestari similare ale singuratatii la nivelul cinematic. Si Eric si Royston filmeaza vietile personajelor sub forma unor jurnale zilnice (a minca, a face baie, a pregati o omleta, a se spala pe miiini, a se deplasa dintr-o camera din alta mereu in acelasi sens la aceeasi ora, a merge la spital etc). Camera inregistreaza nu atit prezentele personajelor cit trecerea lor dintr-un spatiu intr-altul, de multe ori spectatorul se trezeste in spatiul dintr-o data parasit pe care ochiul camerei continua sa-l fixeze. Pentru Royston orele 4h30 au o semnificatie foarte speciale, este singuratatea insomniacului, si o culoare foarte speciala, verdele transparent si inchis ca de acvariu. Starea aceasta de confuzie se propaga pentru tinarul Xiao in alte momente ale zilei care dintr-o fata capata tonuri verzui. Verdele telefonului si al imprimeurilor, verdele tapetului si verdele garderobului reflectat pe fata lui Xiao este culoarea singuratarii lui.

Sfaturi despre cum sa te descurci intr-o lume pustie

In ciuda lucrurilor  pe care le vedem defilind in cele doua pelicule, uneori fixate staruitor in prim plan, lumea este pustie. Iata citeva modalitati prin care  personajele pot depasi distantele care ii separa :

Sa scrii chiar daca esti orb, surd, deprimat, contrariat
Xiao tine un jurnal al celor 4 zile si jumatate de coabitare cu Jung si pentru aceasta il descrie, il miroase, ii ia mostre de lacrimi si par, ii ascuta cd-urile, ii descompune ultima cina prin analiza olfactiva a betisoarelor folosite. Jung devine fara stirea sa personaj fictional, jucind rolul tatalui model in compunerile de scoala a lui Xiao.
Theresa isi scrie autobiografia care are proprietati psihic curative asupra batrinului vinzator. Fatty se chinuie sa astearna intr-o scrisoare sentimentele pe care le simte fata de femeia necunoscuta, scrisoarea nu va depasi in final 4-5 rinduri si nu va servi la nimic.

Sa inveti alfabetul Braille sau limbajul semnelor 
A plimba un deget in causul unei palme asa cum face asistentul social care ii povestete  Theresei lumea dimprejur, a trece buricele degetelor peste o pagina din « NY Times » scrisa in Braille, asa cum face Theresa in fiecare zi, sint moduri cu totul diferite de comunicare. Theresa e in stare de asta pentru ca perceptiile ei se situeaza departe de polul vorbirii. Din acest punct de vedere, felul in care modeleaza plastilina sau « tese » modele cu benzi de hirtie alaturi de copiii nevazatori de la scoala unde profeseaza, sint varii moduri de a se apropia in tacere de freamatul lucrurilor

Sa maninci sau sa-l hranesti pe celalalt
La inceput este mincarea. Lumea gateste si maninca in tacere. Apoi este cuvintul, tastat pe mobil sau pe claviatura calculatorului, a masinii de scris, mizgalit pe un bilet  sau pe o pagina de carte, dar rareori pronuntat. Xiao pregateste pentru Jung o masa din taitei semi preparati si suc de portocale cu fructe furate din ofrandele zeilor, masa lui devine o ofranda.
Batrinul vinzator isi uita  demonii doliului gatind pentru Theresa, comunicind cu ea prin savoarea hranei  preparate cu minutie, asta dupa ce, nu cu mult timp in urma, isi hranise cu aceeasi grija sotia muribunda in spital.
Hrana trebuie deci sa circule si sa fie impartita cu ceilalti pentru a deveni hranitoare. Fatty cineaza singur in oras, cu o pofta de mincare sanatoasa, dupa care se intoarce acasa unde iarasi maninca, incercind parca sa acopere un gol.
De notat, hrana care prilejuieste intilnirea mai multor personaje este o tema destul de recurenta in cinematografia asiatica (recomand calduros « Eat, Drink, Man, Woman » al lui Ang Lee).

Prezente vs Absente

Comunicate altfel, sentimentele se lasa (re)cunoscute, apropierile si despartirile dintre oameni sint miscari ale hazardului, absenta poate deveni uneori prea prezenta, iar ceea ce este prezent nu mai exista demult. Cu mina pe telefon, ezitind intre optiunile « delete » si  « reply »,  Sam o elimina pe Jackie din viata ei fara prea mult efort si o transforma intr-un « has been ».
Legatura perdureaza uneori in ciuda disparitiei fizice sau a rupturii amoroase. Intr-un prim moment, spectatorul nu-si poate da seama ca sotia comerciantului nu a mai iesit de fapt din spital vie si nevatamata, ca femeia tacuta care insoteste mesele batrinului nu este decit fantoma rezultata din perdurarea acestei relatii dincolo de moarte. Eric Khoo lasa sa planeze indoiala pina la sfirsit, cind prezenta fantomatica face sa cada manuscrisul Theresei si ii retrezeste batrinului interesul pentru viata si pentru gatit. Tematic vorbind, nimic nou sub soare, apetenta pentru fantome este foarte gustata in cultura asiatica, as nota doar citeva exemple de  filme care o utilizeaza: trilogia razbunarii a lui Pan Chark-Wook, « Rouge » al lui Stanley Kwan si superbul « Last Life in the Universe » al lui Pan-ek Ratuarang.
Royston este cel care accepta pariul cel mai difici in « 4 :30 » unde prezenta si absenta sint dublate de comprehensiunea lingvistica. Relatia copilului cu mama absenta este redata magistral printr-o secventa tribut prietenului si sustinatorului sau: Xiao in prim plan vede un film (care este de fapt « 12 Storeys » al lui Eric Khoo, o poveste  despre metisajul cultural si lingvistic din Singapore, despre tacerea impusa emigrantului astfel marginalizat) si ingina frazele spuse de personajul feminin intr-o scena agresiv verbala din film. Este modul sau foarte indirect de a pune o distanta in relatia sa cu mama aflata departe, mama  pe care o blameaza astfel.
Si Jung se confrunta cu o absenta prea prezenta si perturbatoare, care ia sfirsit in momentul in care tinarul mutic scoate fotografia femeii iubite si o rupe. Hohotul de plins anunta, ca si in cazul batrinului comerciant, sfirsitul doliului si reechilibrarea psihicului perturbat.

Anacronica in semnificatia ei intr-o lume a comunicarii cu orice pret, tacerea rasuna in cele doua filme din Singapore ca o nostalgie a dorintei de a asculta pe indelete zgomotul de fundal al lumii.