Laura: Este vreo metoda sa-mi fac mea culpa pentru postul de mai sus?

Iar legat de asta, eu sunt prins intre lumi: pe de-o parte savurez un Hellboy bine facut, ma delectez cu un Hurt Locker/Eden Log shi ma entuziasmez la un Jean Pierre Jeunet. Am descoperit ca am din ce in ce mai putina rabdare sa vad filme de arta, nu neaparat din cauza lungimii sau subiectului (desi trebuie sa recunosc ca sunt total opac la multe subtilitati shi apreciez filmele dupa criterii stranii), dar problema este ca dupa ce ma simt bine, revin in mizeria realitatii cotidiene. Jobul de 8 ore shi mai mult, persistenta faptului ca nu o merg vreodata pe Luna dar mai ales mediocritatea societatii in care ma pierd shi ma balacesc in acelashi timp. Dar ce vreau sa zik prin lamentarea de mai sus.

Cred ca vreau sa zik ca dintr-un punct de vedere pragmatic, filmele shi arta in general sunt cam volubile. Cel putin in forma actuala. Daca in trecut omul ishi impodobea armele cu imagini stilizate era pentru ca asta era modul prin care el ishi exprima atasamentul deci respectul pentru obiectul respectiv. Arma aia impodobita sau caminul lui impodobit aveau o valoare emotionala mult mai consistenta decat baia de banii din zilele noastre. Iar pe de alta parte, arta shi filmele sunt o mare minciuna prin faptul ca omul este pur shi simplu incapabil sa invetze din experienta altora. Ne uitam la filme frumoase, emotionante shi ne simtim purificati, ne promitem sa nu facem ce tocmai am vazut, ne promitem schimbarea, dar in final cadem prada vechiilor obiceiuri. Dar cateodata avem norocul sa vedem un film bun la momentul potrivit shi atunci credem ca am descoperit ceva doar al nostru, il pretuim pana obosim shi atunci incepem sa cautam urmatoarea revelatie. In final, ajungem consumatori pentru filme de arta sau comerciale, devenim saturati. Ne crestem doza dar niciodata nu putem sa ne potolim setea.

E grea viata de cinefil, scapa cine poate

Ps. Asta e un post scris la aproape 3 noapte, sper sa nu ma spintece nimeni pentru ce am scris.

Laura