Film is a business – theatre is a religion – spunea Neil LaBute intr-un interviu pentru The Guardian si indica astfel tabara in care se plaseaza. Pentru el actorul aflat fata in fata cu publicul poate dezvalui emotii si sentimente mult mai oneste decit conventia pe care se bazeaza productia cinematografica. Ce te faci insa daca intr-o buna zi iti vine ideea sa adaptezi la cinema propria piesa de teatru devenita un succes, asa cum i s-a intimplat lui Neil LaBute in 1997 cu « In The Company of Men » ? Sa zicem ca cele doua tabere interfereaza destul de bine pentru a produce un soi de huis-clos de o cruzime rar intilnita care il face pe spectator sa se foiasca pe scaun incapabil totusi sa isi dezlipeasca privirile de pe ecran. « In the Company  of Men » degaja acelasi soi de fascinatie pe care o imprastie filmele foarte violente, sau  filmele catastrofa, sau poate accidentele de orice fel care au avut loc in realitatesi au fost filmate dintr-un motiv oarecare. Esti scirbit, ti se zbirleste parul pe ceafa in fata raului absolut degajat de Chad Piercewell, dar nu-l poti ignora.

Asadar, Chad si Howard, doi angajati ai unei corporatii americane sint trimisi timp de 6 saptamini undeva in provincie pentru a se ocupa de una dintre filiale. Chad nascoceste un plan diabolic de amuzament si ii forteaza mina lui Howard sa participe si el: timp de 6 saptamini cei doi vor agata  aceeasi fata, o vor curta, o vor ameti cu promisiuni si cadouri si apoi o vor parasi batindu-si joc de sentimentele ei, numai asa pentru placerea de a lovi un exemplar din ceea ce ei numesc « femeia » cu F mare, cea cruda, ticaloasa si avara. Chad isi alege victima in persoana unei modeste angajate la aceeasi firma, Christine, o femeie tinara si cu sarm, dar surda si de aceea foarte complexata si rezervata. In cele 6 saptamini care urmeaza, intre Chad si Howard se creeaza o competitie din care bineinteles Chad cistiga favorurile femeii. Howard este obligat sa iasa din joc tocmai in momentul in care incepe sa tina la tinara surda. Sfirsitul este demn de o adevarata tragedie care zguduie destinele tuturor.

S-a vorbit despre « In the Company » ca fiind deopotriva un film misognin si un atu elocvent in favoarea miscarilor feministe, un produs destinat sa puna in lumina cruzimea legaturilor dintre barbati si femei intr-o lume corporatista in care notiunea de competitie dintre indivizi nu are limite. Eu una sint de acord cu cei care spun ca este un film despre cruzime pur si simplu. Insusi Neil LaBute este extrem de crud in incercarea  sa de a crea personaje inumane in absolutismul lor malefic si asta de dragul de a testa anduranta spectatorului (« Audiences are very forgiving, so it’s fun for me to see how far I can push before they stop forgiving » – Publicul este atit de iertator, incit e foarte amuzant  pentru mine sa vad cit de departe pot merge inainte ca lumea sa inceteze sa ma tot ierte).

Rind pe rind cele trei personaje principale dau dovada de cruzime in relatiile care se tes  intre ele, Chad insa este de departe cel mai sinistru dintre ei (comparabil doar poate cu Cary din «Your Neighbours and Friends», urmatorul film in ordine cronologica din filmografia  realizatorului). In final, atunci cind Chad dovedeste ca Suzanne nu l-a parasit nici o clipa, Howard intreaba complet aiurit « Why ? » iar Chad raspunde sardonic « Because I can » . Aceasta este filozofia lui Chad de la inceput pina la sfirsit « totul este permis atita cit poti sa o faci »  si culmea nimic din ceea ce face el (a-si insela prietenul, a-i sabota munca pentru a-i distruge cariera si a se ridica pe sine in loc, a distruge emotional o femeie, a vorbi de rau pe oricine ii sta primprejur, a minti cu seninatate si a profita cu singe rece de orice slabiciune a celuilalt) nu este ilegal. « Because I can »  trebuie citit « Because You let me » , Chad abuzeaza de atractia psihica si sexuala pe care o are asupra celorlalti pentru ca ceilalti i-o permit de bunavoie. Iar faptul ca orice  remuscare ii este straina pina la sfirsit ne face sa-l vedem ca pe un perfect psihopat. Or filmele americane ale anilor 90 abunda de psihopati care jefuiesc, omoara, violeaza, tortureaza, pe cind Chad nu face decit sa actioneze prin vorbe, plasindu-se astfel deasupra unui Hannibal Lecter de exemplu. Sa va aduc aminte de scena in care Chad la birou il « convinge » pe tinarul stagiar de culoare sa-si dea pantalonii jos doar asa, pentru a-l umili. Gasesc ca scena respectiva este mai puternica emotional decit un viol. Cu atit mai mult cu cit, ulterior, Neil La Bute spune ca scena respectiva nu se gasea in piesa de teatru si ca a fost adaugata la scenariu in timpul filmarilor. Argumentele complet delirante prin care Chad il stringe cu usa pe stagiar obligindu-l sa se umileasca astfel sint o proba de maestrie a regizorului LaBute care stapineste perfect functionalitatea unui psihism aberant si impactul cuvintelor asupra spectatorului.
In lumea lui Neil LaBute inocenta nu exista. Daca Chad este prototipul calaului sadic, Christine este, dupa cum spune insusi regizorul, prototipul victimei. Secventa in care Chad ii calca in picioare sentimentele este monumentala. Si totusi si Christine invata sa fie cruda, atunci cind il respinge repetat pe Howard. Ea este cea care se adapteaza  pina la urma si in ultima scena profita de surzenie pentru a-l ignora complet pe Howard care ii cere iesit din minti sa il asculte.

Dintre toti, cel mai manipulat este fara indoiala Howard: inca de la inceput il vedem victima a unei agresiuni, o femeie il palmuieste din ratiuni obscure si prea putin credibile. Aceasta situatie incongruenta il pune pe Howard dintru inceput in situatia de a fi luat de catre spectator drept « papagalul de serviciu », prea naiv si prea slab ca sa spuna nu atunci cind trebuie. Curios insa, faptul ca personajul este intrucitva cel mai uman din acest trio infernal, nu ii aduce simpatia spectatorilor care se identifica cu el(cine-si doreste sa fie destinat esecului?). Secventa monstruoasa in care Howard se duce sa vinda  inelul de logodna pe care l-a recuperat fara jena de la fosta lui iubita, explicatiile pe carele furnizeaza bijutierului sint aiuritoare. Marturisesc, prima data am crezut ca  Howard glumea, pentru o secunda am uitat ca personajul acesta era incapabil sa aiba simtul umorului. Howard este deci de doua ori damnat: o data pentru apetitul pentru esec si inca o data pentru zgircenia pentru care Shylock l-ar fi invidiat cu siguranta.

Din punct de vedere al jocului actoricesc Aaron Eckhart face un prim rol genial, el este diabolicul Chad, si pentru aceasta performanta el a primit Independent Spirit Award pentru cel mai bun debut. Si Golden Satellite Award for Outstanding New Talent. Eckhart va juca dealtfel in mai toate filmele amicului si fostului sau coleg intru actorie, Neil LaBute. Acesta a  preferat sa pastreze in scenariul sau (multipremiat si el) structura clasica a piesei de teatru, cu prolog, sase micro parti separate prin intertitluri, fonduuri  au noir si aceeasi fraza muzicala si epilog. Filmarile au durat 11 zile si au costat doar 250000 dolari, numai ca actorii au repetat scenariul de multe ori, ca la teatru. Regizorul a  preferat secventele lungi si camera fixa si afirma ca filmul este atit de bun pentru ca  totul, de la scenariu la metoda folosita la filmari s-a apropiat de piesa de teatru mai degraba decit de  productia de cinema.

Asadar ce poate iesi din miinile unui tip care afirma deschis ca adora teatrul in momentul in care se decide sa apeleze la  cinema ? Sa spunem deschis, un film excelent, desi foarte incomod ca subiect, bine filmat in care dialogurile sint mai mult decit firesti iar personajele atit de coerente incit, dupa cum spuneam, nu te poti opri sa privesti ce se intimpla pe ecran.