Acest lungmetraj de animatie realizat in 1997 de Hayao Miyazaki nu numara printre personajele sale nici o printesa, ba personajul principal este un print. Iar « mononoke » nu este citusi de putin un patronim, ci mai degraba un adjectiv care penduleaza intre spaima si reverenta, sentimente pe care un uman le-ar putea simti amestecate ca atare in prezenta unei manifestari bruste a sacrului. Amestecul acesta intre monstruos-sacral si uman il pasiona de la inceputul anilor 80 pe Miyazaki cind imaginase deja o poveste despre o adevarata printesa obligata de tatal sau sa ia in casatorie un « mononoke », un spirit-monstru. Zece ani mai tirziu, regizorul si-a putut pune in aplicare proiectul dupa ce a operat niste schimbari: casatoria incongrua s-a transformat in filiatie (San este fiica adoptiva a lui Moro care este o mononoke), au aparut noi personaje, centrul interesului s-a deplasat catre nou venitul personaj Ashitaka. Curios insa, titlul s-a pastrat ca atare, iar filmul a devenit celebru pretutindeni, propulsind in lume fantasticul legendelor si miturilor animiste si interesul pentru un stil de animatie fluid si foarte vizual.

Asadar avem de-a face cu un print blestemat de contractul impur cu un zeu al padurii devenit demon. Mai avem si o fata ciudata, jumatate om jumatate animal, care locuieste in padurea magica si lupta impotriva oamenilor. Avem mai multe clanuri de zei sau de oameni aflate in permanent conflict. Aflam ca si zeii pot muri, ba mai rau ca si zeii se pot damna. Aflam ca in Tatara Ba, cetatea fierului, in plin secol al XVlea, femeile sint egale cu barbatii si ca pentru membrii clanului Emishi a pleca inseamna a muri. Toate acestea se petrec intr-o perioada in care rasa oamenilor devine tot mai nevolnica, rasa zeilor este si ea muribunda, iar marele spirit al padurii, Shishi Gami, este vinat de haitasii imparatului pentru capul sau datator de nemurire. Este apusul unui timp si din aceasta perspectiva filmul lui Miyazaki este mai degraba o reprezentare a unui mit decit o melodrama, o poveste eroica despre oameni care ucid zei si declanseaza un soi de apocalipsa. Si, de ce nu, ca nota de subsol, apocalipsa aceasta poate fi interpretata ca fiind sfirsitul virstei eroice si nemasurate a animismului care cedeaza in fata cumpatarii budiste.

Iar batalia care se da intre zei si oameni, adica intre traditie si progres, anunta inceputul unei ere noi industriale. Ne-am obisnuit sa judecam un astfel de conflict din perspectiva Bine vs Rau, numai ca aici filonul mitologic shinto transforma aceasta confruntare in ceva mult mai delicat si mai putin dualist. Zeii, cum spuneam, sint cruzi, duplicitari, stapiniti de pasiuni mai putini glorioase, muritori. Lord Nago are probleme cu spaima de moarte, Okkotonushi, zeul mistret nu-si poate controla furia. Pina si spiritul absolut al padurii, Shishi Gami, renaste si moare in functie de fazele lumii. Iar Tatari Gami sau zeul blestemului nu figureaza ca specie separata, ci exista in potenta in fiecare zeu al padurii, activindu-se ca un virus autodistrugator de indata ce teama, furia, durerea devin de nesuportat.
Oamenii din clanul fierarilor nu sint niste brute fara suflet, la urma urmelor cetatea lor primeste cu draga inima vagabonzii, leprosii, rascumpara prostituatele si alcatuieste un soi de falanster sub comanda temutei Eboshi, amazoana obsedata de vinatoare, asemeni samurailor din vechime, si deopotriva de progresul tehnic.

In toata aceasta lume crepusculara in continua transformare, singurul punct stabil este Ashitaka. El este cel care are stiinta infuza a sacrului (recunoaste primul uciderea unui zeu, ii accepta fara rezerve pe micutii Kodama, simte ca blestemul pe care il poarta in singe este legat de cantitatea de sentimente negativa pe care un om sau un zeu le arunca in lume). El este in egala masura atras de activitatea oamenilor (care vad in progres o necesitate vitala), dar este si marcat profund de magia padurii (atit prin pecetea blestemului cit si prin dragostea imposibila pentru San). Din acest punct de vedere, San si Ashitaka se aseamana foarte mult, amindoi sint fiinte scindate intre ceea ce sint si ceea ce doresc sa fie, iar duplicitatea aceasta le atrage numai necazuri si desconsiderare: San este fiica zeitei lupoaice numai ca umanitatea ei displace celorlalti zei, Ashitaka vrea sa fie om pe deplin numai ca blestemul il transforma pe alocuri intr-un demon.
El ar trebui sa fie punctul de echilibru in lupta dintre Orasul fierului si zeii din padurea magica asa cum a jurat la plecarea de acasa, numai ca inilnirea cu San este cruciala: o fetita fragila imbracata intr-o blana alba, cu o masca ciudata, scuturindu-si cerceii si uitindu-se la el cu gura minjita de singe. Privirea aceasta atit de « mononoke » il face sa se indragosteasca de ea in momentul in care ea ii porunceste sa plece si ii tintuieste lui Ashitaka bratul contaminat pe garda sabiei, gata sa o scoata din teaca. Pasiunea amoroasa actioneaza la fel ca si furia, spaima sau durerea, activind in egala masura infectia demonica din corpul sau.

Ulterior, Miyazaki se va amuza sa intoarca situatia pe dos: San se indragosteste de  tinarul print si se ridica impotriva spiritului padurii, indiferent la distrugerile cauzate de  oameni; Shishi Gami se transforma dintr-o entitate superioara care imparte viata si moartea cu justete, intr-o creatura gigantica si translucida care-si pierde literalmente capul si ucide tot ce-i iese in cale.
Sfirsitul nu este deloc un happy end, ci ilustreaza mai degraba ideea lui Miyazake; omul este iremediabil facut sa modeleze natura, sa ucida spiritul acesteia datator de viata si de moarte si, ca specie, sa supravietuiasca cu orice pret. De aceea, San si Ashitaka se pot iubi dar nu isi pot acorda dorintele si fiintele, de aceea ei vor trai separat in cele din urma.
Povestea foarte nuantata, multiplele conflicte in care toata lumea este impotriva tuturor, sursele de inspiratie animiste atit de ciudate pentru tinarul public occidental  obisnuit cu un dualism fantastic mult mai confortabil, toate acestea fac ca “Printesa Mononoke” sa nu fie tocmai un film pentru cei foarte tineri. In plus, zece ani dupa ce a fost creat, filmul mai atrage inca prin acuratetea desenului si prin frumusetea culorilor. Norii sau brumele lui Miyazaki impresioneaza, lacul din padurea magica si cel din dreptul orasului fierului, apele lavalnice de munte sint desenate cu minutie. Miyazaki este un maestru al transparentelor (vezi corpul eteric al lui Shishi Gami, luminozitatea blinda a micutilor Kodama, secventele nocturne ca cea din salasul lui Moro) si al detaliilor, astfel incit ochiul nu stie pe ce sa se puna mai degraba, pe fundal sau pe elementele aflate in miscare in prim planul secventelor. Se spune ca desenatorii de la studiourile Ghibli au petrecut mult timp in paduri seculare tocmai pentru a prinde cite ceva din spiritul unei naturi vii in continua miscare.

Din pacate insa, “Printesa Mononoke” a fost  (prost) distribuit de catre studiourile Miramax-Disney care au preferat sa dubleze dialogul cu vocile unor cunoscuti actori americani (Billy Crudup – Ashitaka, Claire Danes – San, Minnie Driver – Eboshi, Gillian Anderson – Moro etc) ba, mai mult, au cerut cunoscutului autor de romane fantastice Neil Gaiman sa adapteze textul original. Miyazaki s-a opus ferm eliminarii unor “scene de cruzime” care pentru Disney au insemnat un rating PG-13. Eu una ma tem de cuvintul “adaptare” care de cele mai multe ori inseamna mai ales saracirea si uniformizarea continutului. Incercati dara sa va procurati versiunea in DVD cu versiune subtitrata, este mult mai fair play.