“Severance” (regizor Christopher Smith) este un horror un pic mai special si asta pentru ca nu se incadreaza in nici una dintre tipologiile in care intra de obicei filmele de gen. Ca spectator, recunosti de fiecare data un schepsis, un cliseu pe care l-ai mai intilnit undeva, dupa care vine o replica sau o secventa care aduc un “da, dar…” si dubiul demoleaza totul. Filmul respecta conventiile horror (numai ca victimele nu mai sint adolescenti, ca in “Blair Witch” de exemplu, ci oameni in toata firea, angajati ai unei multinationale), avem si psihopatii de serviciu (care musai sa existe in asa numitele “psycho movies” de felul lui “Hostel” sau “Captivity”), avem si tusa de umor negru care vireaza catre macabru (comparati “Severance” cu “Shawn of the Dead”), ba mai mult si un mesaj politic si social destul de insidios (care aduce cumva pe undeva cu filmele lui John Carpenter).

Flmul se deschide abrupt cu un flash forward in care doua femei si un barbat fug ingroziti de un urmaritor necunoscut. Ambianta alerta, montajul paralel, pericolul care ramine mereu in umbra sint foarte thriller. Flash back-ul care urmeaza este o punere in tema foarte clasica: un teambuilding “recreativ” organizat de Palisade Defence intr-o cabana de lux din Ungaria pentru opt dintre angajatii sai se transforma intr-un macel. Regizorul isi aroga timpul de a prezenta grupul excursionistilor (tipologii variate dar clasice provenind din mediul corporatist), de a detalia relatiile care se tes intre acestia si de a presara citeva alarme false preliminare. Personajele capata incet incet profunzime si ies din anonimatul obisnuitelor victime la sacrificiile umane din filme similare si asta pe un fond tensionat destul de elaborat. Filonul horror urmareste eliminarea personajelor care, in fata unui pericol real venit de niciunde inteleg sa se comporte ca un grup. Pina la ultima bobina a filmului, spectatorul asista la ucideri din cele mai variate (prajire cu lansatorul de flacari, decapitari, torturi abdominale, picioare taiate, explozii de bombe si batai cu ditai bolovanii) dar nu stie cine va supravietui in final. Rasturnarile de situatie, echipele de luptatori mascati care par inepuizabile mentin tensiunea pina in aproape ultima clipa. Secventa in care Maggie da cu ochii de portile unui soi de lagar care pentru ea pare a fi o fundatura este foarte bine realizata din perspectiva suspense-ului.

Filonul psihotic este folosit in scenariu pentru a explica brutalitatea agresiunilor.
Descoperind niste dosare secrete in subsolul “luxoasei” cabane unde aterizeaza ei la un moment dat, membrii grupului emit mai multe ipoteze privind destinatia initiala a acesteia: fost azil de nebuni din anii ’20 in care la un moment dat s-a produs o rebeliune a bolnavilor, casa de batrini ultra luxoasa dotata cu exces de infirmiere sexy si, mai ales, obiectiv militar menit sa adaposteasca soldati psihopati carora “le place cam prea mult sa ucida”. Regizorul alege sa prezinte aceste variante sub forma unor filmulete in film cu caracter parodic din care intelegem ca Palisade Defence avea mai multi dusmani in Ungaria decit ne puteam astepta. Toate acestea sint mai mult sau mai putin legende urbane care circula in cercurile multinationalei specializate in furnizarea si crearea de armament. La inceput avem de-a face cu un singur atacator, parca descins din cel de-al doilea razboi mondial cu pas greu si aspect de zombie. Ulterior, atacatorii se multiplica miraculos si seamana cu niste Rambo incapabili sa actioneze in grup si sa foloseasca armamentul din dotare, adorind mai degraba cursele pentru prins ursi, luptele cu bolovani, muscaturile fioroase si figurile de kickboxing. Filonul psihotic impresioneaza atita timp cit vinatorul de oameni solitar actioneaza in umbra, ceata de Rambo este mai degraba ludica.

Horrorul si comedia coexista cu mare dificultate in general, de cele mai multe ori frisonul este minat de accentele comice. Gagurile sint aici presarate peste tot si provin din cliseele horror : un paianjen enorm ii provoaca lui Jill un zimbet induiosat, piciorul lui Gordon e taiat nu atit de capcana de prins ursi cit de neindeminarea coechipierilor, capul taiat al lui Harris pare consecinta directa a discutiilor teoretice privitoare la sfirsitul Mariei Antoinette etc. Cuplul alcatuit din cele doua escort unguroaice, cu geci de piele, pantaloni mulati si mitraliere la briu este o parodie apriga a jamesbondgirl-urilor anilor 70.

Ceea ce i-a impresionat pe critici a fost masura in care Christopher Smith si James Moran (care s-au ocupat de scenariu) au reusit sa disimuleze mesajul politic. “Severance” poate fi citit ca un soi de satira politica a promotorilor corporatiilor militare industriale asa cum este Palisade. Logo-ul acesteia este “we’re hitting a home run for freedom and a time out for terror”, membrii Palisade vorbesc in termeni foarte tehnici de inventiile lor, si minele si lansatoarele de misile sint simple “devices”. Si, pentru ca tot veni vorba de lansator de misile, secventa exploziei avionului este un fel de ilustrare in cheie comica a unei alte birfe urbane post 9/11, aceea a teroristului care cu un singur ”device” poate face sa sara in aer un Boeing daca vrea. Exagerarea devine si mai mare cind Maggie isi da seama ca de fapt se gaseste inchisa intr-un soi de lagar a carui poarta de intrare are accente de solutie finala in stil nazist. Extremismele, legendele urbane si spaimele care le dau nastere se intilnesc intr-un singur punct, la poarta lagarului fantoma vazut de Maggie. In aceasta “Severance” se desparte net de ramura americana a tuturor variantelor de “Hostel” si “Vineri 13” unde horrorul este mai ales “entertainment”.

In ceea ce priveste mesajul social, nu ma pot abtine sa nu revalorific dublul sens al lui “Severance” (a taia, a ciopirti pe de o parte si a da afara, a licentia pe de alta). Si aici tot la mediul corporatist revenim si putem sa ne aducem aminte (daca am vazut deja) “In the Company of Men” al lui Neil LaBute sau “Le Couperet”(Cu doua taisuri) al lui Costa Gavras. Manierele corporatiste, instigarea la concurenta pe viata si pe moarte si spectrul licentierii echivaleaza simbolic cu ciopirteala din “Severance” care astfel devine un soi de “paintball” in cheie sardonica.
“Severance” este un horror foarte modern in care Christopher Smith a stiut sa faca appel la o constructie relativ complicata (combinatia flash forward – flash back, filmele in film, secventele onirice cu schimbari de perspectiva de care spectatorul nu prea se prinde), evitind in egala masura parodia grosolana si violenta de spectacol. De vazut daca aveti posibilitatea.