Motto :« I should call you Dorothy…»
Motto2 : « I know there’s something special out there for me.»

Despre obsesia bolnava pe care o exercita lumea idilica a serialelor de televiziune asupra oamenilor s-a mai scris si s-au facut ceva filme (vezi printre altele « Obsessive Love, « Mister Buddwing »), numai ca filmul lui LaBute are ceva special. Deja povestea nu se rezuma numai la a trece in revista semnele prevestitoare si consecintele unor tulburari de identitate, ci este o calatorie prin lumea obsesiilor nesanatoase. Filmul realizat in 2000 capata dimensiuni mai mari decit comediile crude si intimiste in care se specializase LaBute la acel moment. Distributia este de exceptie, o Renee Zellweger stralucitoare, Morgan Freeman intr–un rol atipic de baiat rau care face pereche cu Chris Rock in, poate, singurul lui rol interesant de pina acum, Greg Kinnear intr-un dublu rol foarte bine jucat, si nu in ultimul rind Aaron Eckhart, eternul ticalos.
S-a spus ca scenariul este vedeta cea mai stralucitoare a acestui film care stie sa alieze farsa, elementele de fantezie, violenta fizica si verbala si satira intr-un construct atipic care pe alocuri seamana cu «Fargo» si «Pulp Fiction» si in alte locuri cu «Being John Malkovich», un soi de comedie neagra cu pusee fals lirice.

Pe scurt, Betty (Renee Zellweger), blonda si ingenua Betty locuieste intr-un orasel din Kansas si duce o viata dezamagitoare alaturi de Del (Aaron Eckhart), ticalosul ei sot. Ea este chelnerita la Tip Top Diner, el vinde masini la mina a doua si ocazional face trafic de droguri. Lui ii plac femeile si bowlingul, ea face o pasiune arzatoare pentru «A Reason to Love» un sitcom gen «Spitalul de urgenta» pe care ziua il urmareste la cafenea, iar seara il revede pe casete inregistrate si ale carui replici le stie pe de rost. Betty este o fanatica a personajului pozitiv principal din serial, doctorul David Ravell. In seara aniversarii sale, Betty asista fara sa vrea si fara sa fie vazuta la uciderea lui Del de catre doi ucigasi platiti Charlie (Morgan Freeman) si Wesley (Chris Rock). Scopul celor doi killeri este sa recupereze heroina dosita de catre Del, numai ca nervosul Wesley preia initiativa si Del este mai intii scalpat apoi impuscat. Aflata in casa fara stirea sotului sau a celor doi ucigasi, pe cale sa revada unul din momentele memorabile ale serialului preferat, Betty vede totul si instantaneu psihicul ei raspunde la socul suferit printr-o reactie la stress curioasa : femeia confunda realitatea si sitcomul astfel incit ea devine sora Betty cea care cu sase ani in urma refuzase sa se casatoreasca cu doctorul Ravell in serialul adorat. Hotarirea este luata, « noua » Betty decide sa fuga din Kansas cu una din masinile lui Del fara sa stie ce se afla in portbagaj, destinatia ei este, evident, Los Angeles si doctorul Ravell. Ea nu stie ca pe urmele ei se afla Charlie si Wesley decisi sa gaseasca heroina si sa lichideze martorul crimei.

Filmul incepe deci ca un sitcom: multe personaje, cuplul antinomic (ea blonda si dulce si ingenua, el adulterin si stupid si hot) personajele – clisee comice (politistul cel gras si stupid). Sau ca un western (cuplul de killeri descinde in oras ca sa recupereze marfa.) Moartea lui Del aduce o schimbare de ritm si imparte filmul in doua. In timp ce Betty isi implineste destinul asemeni unei eroine de soap (devine sora medicala, salveaza un om de la moarte, il cunoaste pe «doctorul Ravell»), Charlie si Wesley bat drumurile in cautarea ei. Bucata aceasta de road movie este foarte savuroasa, cuplul de ucigasi la comanda se defineste mult mai bine: Charlie cel paternalist aflat la amurgul carierei si Wesley cel nervos, spirit practic care dispretuieste lectiile practice despre crima ale batrinului si reactioneaza foarte violent la scufundarea treptata a lui Charlie in lumea fantasmelor. Finalul peliculei reuneste personajele ca intr-un soi de film coral intr-o ambianta mai mult burlesca in care fiecare gen folosit isi aduce aportul: road movie-ul se incheie prin secventa dintre omul pe cale sa moara si femeia pe cale sa se schimbe, parodia anchetei politiste prin razbunarea politistului incompetent, iar partea de soap se focalizeaza pe happy end-ul aventurii interioare si exterioare a lui Betty.

Soap este de fapt ceea ce invadeaza materia filmului la toate nivelurile. Considerata a fi un domeniu prioritar «feminin», fantastic, siropos si manipulator, soap opera este un ritual care permite evadarea din rutina zilnica si care devine adesea el insasi rutinier. El vampirizeaza fantasmele oamenilor: vezi slowul dansat de Charlie in mijlocul Grand Canyonului cu o fantomatica Betty in tinuta de gala, dragostea lui obsesiva pentru ceea ce Wesley numeste cu dispret «a wholesome Doris Day thing». El le schimba comportamentul: secventa deliranta din final in care Wesley si victimele sale se uita impreuna la «A Reason to Love» pentru a descoperi daca Jasmine este sau nu lesbiana, raportul pe care Betty il are cu figurina de carton a «logodnicului» sau, inceputul si sfirsitul in ecou cu chelnerul/chelnerita care umple cestile de cafea cu ochii lipiti de televizor.

Barbati si femei laolalta par a-si spune in gind replica pe care socul emotional o planteaza in creierul lui Betty: « I know there’s something special out there for me» si pe care ea singura o spune cu voce tare. Ambitia fiecaruia este de a descoperi ca intr-un fel cumva existenta personala are un sens pentru cineva, ceea ce rimeaza cu unul dintre preceptele de baza ale soapului – chiar si cele mai inspide sau nerealiste evenimente au inevitabil relevanta si rezonanta asa ca in baletul personajelor care se intersecteaza intr-un soap de la un episod la altul, de la un sezon la altul.
Singurul loc unde soap-ul nu functioneaza este cel car l-a creat: studiourile de film si prin extensie lumea acestora. Actorul George Mc Cord nu iubeste pe nimeni si nu fantasmeaza pe nimic, el e incapabil sa spuna «I ‘m a garbage man of the human condition» asa cum face Charlie (si totusi fraza s-ar preta foarte bine la un soap). Betty este pentru el o actrita mai aparte cu o metoda de a juca uimitoare pe care o respecta si care il abordeaza pentru ca «stie ce vrea», adica un rolisor in serial. Iar senzatia de artefact facil este atit de prezenta incit numai replicile isterice ale lui Wesley si scenele de violenta o mai dilueaza. Aici este poate influenta mizantropului Neil LaBute pentru care umanitatea nu cunoaste adevarata inocenta decit poate in consecintele vreunui soc post traumatic si asta numai pe o perioada limitata.

Povesteam mai sus de o increngatura destul de complicata de genuri abordate, subtilitatea scenariului sta in faptul ca le poate face pe toate functionale. Pe linga acestea, multiplele referinte la lumea filmului (de televiziune sau de mare ecran) vin sa aduca un plus de context fantasmaticei lumi a lui Betty. LaBute imprastie numeroase referinte la «Vrajitorul din Oz» de la comportamentul usor infantil al protagonistei, la coafura si rozul obrajilor ei. « Nurse Betty » este poate o reluare foarte moderna a povestii lui Dorothy care nu se poate intoarce acasa pina nu a inteles ceea ce este acest Oz-Hollywood. Secventa finala (Betty se ridica de la masa si pleaca in timp ce chelnerul absorbit priveste sitcomul in care ea insasi joaca) este o intoarcere acasa a lui Betty.