Filmul regizorului veteran Rolf de Heer a fost difuzat la festivalul TIFF Transilvania 2007 datorita canalului de televiziune Cinemax. Tinarul public clujean l-a gasit poate cam lung si cam plictisitor, data fiind circulatia furibunda de brichete, pungi cu pop corn si sticle ocazionata de proiectia in aer liber. Multumesc pe aceasta cale domnisoarelor care, asezate in spatele meu m-au informat sotto voce despre ultimul racnet in materie de pantofi si anumite probleme de viata tare triste care contrastau puternic cu chestia aia care se derula pe ecran.
Asadar “Ten Canoes” se inscrie pe lista filmelor facute despre populatiile indigene din punctul acestora de vedere, o tendinta in care intra, de exemplu “The Fast Runner” un film despre societatea traditionala a inuitilor si “The Story of the Weeping Camel”, o privire asupra populatiilor mongole inca nomade. Este vorba deci de lung metraje, lumi fictionale cu valoare artistica si nicidecum de documentare National Geographic, poate mai apropiate, artistic vorbind, de proiecte precum “37 Uses for a Dead Sheep (the story of the Pamir Kirghiz)”, fals documentar al unui making of al unui film  care nu a existat niciodata. Filmul rezultat din parteneriatul lui Rolf de Heer cu comunitatea aborigena din Ramingining este prima pelicula australiana realizata cu participare exclusiv aborigena.
“Ten Canoes” are in centrul sau societatea aborigenilor din tribul Yolngu din nord vestul Australiei din tinutul Arnhem (Arnhem Land). Proiectul s-a nascut mai intii in mintea lui David Gulpilil (naratorul), actor Yolngu care a jucat printre altele in filmul lui Nicholas Roeg din 1971, “Walkabout” despre care nu mai voi abtine sa nu scriu intr-o zi. Rolf de Heer, un olandez expatriat in Australia in 1959, a colaborat deja cu Gulpilil in “The Tracker” (2002). Povestea filmului se inspira din fotografiile facute de antropologul David Thompson care a trait in anii 30 in tinutul Arnhem alaturi de membrii tribului Yolngu si a revelat lumii intregi existenta lor in aproximativ 4000 de instantanee. Una dintre fotografiile sale, in care apar 10 canoe, a dat numele filmului.
Inca de la inceput vocea naratorului (David Gulpilil) ne promite o poveste. Una care sa vorbeasca despre el si despre poporul sau si care sa fie adevarata.
Ahh, you gotta see this story of mine cause it’ll make you laugh,
even if you’re not a blackfella. Might cry a bit too eh? But then
you laugh some more… cause this story is a big true story of
my people. True thing.  (ahhh trebuie sa vedeti povestea asta a mea pentru ca va va face sa rideti chiar daca nu sinteti negri. S-ar putea sa si plingeti un pic eh? Dar dupa aceea veti mai ride pentru ca  povestea este una adevarata si despre neamul meu. Pe bune.)
Veridicitatea este premiza numarul 1 a oricarui mit.
Apoi naratorul continua in timp ce imaginile descriu imprejurimile mlastinii Arafura unde timp de doua luni in 2005 au avut loc filmarile in niste conditii de speriat.
It is longtime ago. It is our time, before you other mob came from
cross the ocean… longtime before then. The rains been good and ten
of the men go on the swamp, to hunt the eggs of gumang, the magpie
goose (…) (s-a intimplat demult multe inainte ca gloata voastra sa vina de peste ocean. Ploaia a fost buna si zece oameni s-au dus in mlastina, sa vineze oua de gumang, gisca salbatica)
Ii vedem pe cei 10 oameni condusi de batrinul Minygululu pregatindu-se de vinatoare si construindu-si singur canoele. Printre ei, tinarul Dayindi (Jamie Gulpilil), frate cu Minygululu si indragostit de cea de-a treia nevasta a acestuia. Batrinul foloseste vinatoarea drept ocazie pentru a povesti tuturor si in special fratelui sau o poveste asemanatoare petrecuta cu 10 000 ani inainte in care la fel, un frate mai tinar poftea la una dintre nevestele fratelui mai in virsta. In final Dayindi obtine un multiplu profit: invata sa navigheze intr-o canoe si sa o construiasca, invata sa vineze oua de gisca salbatica, invata sa fie rabdator si, mai ales, invata sa nu pofteasca niciodata la bunul altcuiva pentru ca aceasta poate fi o sursa de conflict si de dezechilibru in viata grupului din care face parte.
Povestea in poveste ofera dese reintoarceri in “prezentul” vinatoarei. Vocea naratorului, digresiunile sale jucause, intrebarile lui Dayindi care, ca orice tinar, vrea sa ajunga la sfirsitul povestii cit mai repede, ritmeaza aceste intersectari intre mit si realitate. Alternanta asta ne face sa ne dam seama ca nu exista diferente majore intre acum 10 000 ani si aici, oamenii urmeaza aceleasi rituri si aceleasi ocupatii, convinsi fiind ca dupa moarte spiritele lor se retrag in mlastina si iau forma unor pestisori mici mici care asteapta  in stare de latenta sa renasca intr-o zi.
In mitul plasat in illo tempore, Ridjimiraril are trei sotii si un frate mai tinar, atras de cea mai tinara dintre ele. Aparitia Necunoscutului, disparitia sotiei numarul 2, accesul de furie al lui Ridjimiraril si omuciderea, aplicarea legii tribale “ochi pentru ochi “si moartea eroului nostru, toate acestea se condenseaza intr-o poveste spusa foarte incet, cu multe personaje secundare, prezentate reverentios. Vrajitorul de exemplu, membrii comunitatii aflati la vinatoare sau pe cale sa ia o decizie comuna, sotiile, fiecare cu personalitatea ei aparte, tabara separata a celibatarilor si asa mai departe.

Interesant este modul ludic umoristic in care este prezentat un fapt cu un final tragic. Naratorul nu se sfieste sa rida in hohote pe alocuri sa ironizeze personajele. Morala este ingropata in hohote de ris la final, cind Dayindi intelege ca placerea este strins legata de indatorire si asta ii taie cheful de a o privi indeaproape pe tinara sotie a fratelui sau. Glumele ar fi in orice alt context grosiere, aici ele sint insa la fel de firesti ca si nuditatea, fac parte din intreg si pot fi degustate ca atare. Firescul vine si din naturaletea distributiei care in mare parte nu a mai jucat in vreun film, din sonoritatea aparte a limbi Ganalbingu vorbita acum de citeva sute de oameni, din simplitatea rustica a vietii acestora. Scenariul este co-scris de regizorul Rolf de Heer si de grupul de aborigeni traind in Ramingining, iar co-regizor este un alt artist  aborigen, Peter Dijigirr.
In ceea ce-l priveste pe spectatorul “modern”, dincolo de detaliile strict antropologice (moartea lui Ridjimiraril are o forta stranie), umorul este prima legatura care mijloceste intelegerea dintre cele doua lumi. Se ride la afirmatiile legate de “sculele mici”, se ride la bancurile scatologice, se ride la apetitul nemasurat si obsesiv pentru miere al obezului Birrinbirrin.Umorul este modalitatea implicita de a intelege ca intre lumea “moderna” si cea  frusta, aborigena, diferentele nu sint extraordinare, femeile si barbatii se comporta in fond la fel. Mai este si relevanta izbitoare a moralei mitului aborigen care se potriveste in multe cu lumea noastra.
Si pentru ca “Ten Canoes este un film cu valente artistice, se cuvine sa vorbim despre calitatea deosebita a imaginii (director de imagine este Ian Jones) in care alternanta prezent/trecut se realizeaza prin alternanta imagine in culori calde si lutoase a mitului si imaginea alb-negru cu citeva secvente color care caracterizeaza ”prezentul” povestii. Interesul lui Rolf de Heer pentru portret si pentru expresivitatea figurilor este evident. Secventa mortii lui Ridjimiraril este extraordinar de percutanta: cadrajele, lumina nocturna si cea a focului, dansul muribindului si brumele serii, fondul muzical sint demne de retinut.
Filmul ramine in primul rind ca celebrare a ideii de a povesti (o poveste, un mit, o gluma, o moarte) prin limbaj, prin semne, prin ritualuri, si mai ales, prin imagini.