Daca n-ar fi fost  pagina de pe situl Institutului francez din Bucuresti anuntind o retrospectiva Bertrand Tavernier cu ocazia obisnuitului si iernaticului festival al filmului francez, nu m-as fi incumetat sa scriu aici despre “In the Electric Mist”. Filmul este pentru Tavernier un soi de “dupa douazeci de ani” si mai bine de la “Round Midnight” (1986) si “Mississipi Blues” (1983) incoace. Unul dintre cei mai mari iubitori si critici ai cinematografului de peste ocean sufera de data aceasta de ambitia reformularii genului politist si asta prin intermediul unei ciudate combinatii scenaristice de paranormal, reverie si thriller.

Punctul de plecare pentru ceturile taverniene este din pacate unul dintre romanele politiste de succes publicate de James Lee Burke in anii 90 in seria Dave Robicheaux, un locotenent de politie din New Iberia Parish cu un trecut turmentat de Vietnam si un prezent impartit intre Alcoolicii Anonimi si oaresce mistere criminale de dezlegat. Zic din pacate, pentru ca locotenentul cajun are in spate, in varianta scrisa, un trecut bine argumentat care ii explica si exploateaza temperamentul eliptic-morocanos si violenta amara. Filmul insa face abstractie de tot acest background si naste un Dave Robicheaux cel putin exotic, care adora sa se piarda in consideratii verboase in voce-off sau problematizeaza identitatea salamandrelor de plastic cu care pescuieste, atunci cind nu schimba rautati acide cu umanitatea inconjuratoare. Romanul lui Burke a fost updatat de catre scenaristii Jerry si Mary Kromolowski intr-o Louisiana post-Katrina perfect nefunctionala; referintele la acoperisurile de refacut ici-colo si ravaseala din New Orleans filmata in fuga duc la aceeasi fundatura mlastinoasa in care esueaza orice tentativa de critica a Americii inglodate in epoca Bush.

Louisiana lui Tavernier se vrea o America foarte neamericana si vintage totodata, decupata cu grija din ansamblul Statelor Unite si izolata de restul lumii printr-o ciudata configuratie spatio temporala care permite resuscitarea mortilor Confederati in paralel cu dizolvarea si disparitia celor vii. Toate se petrec in intimitatea delimitata de smircurile din bayou si de lacul Pontchartrain. Mai mai sa vad “In the Electric Mist” ca o meditatie ucronica din seria “ce-ar fi daca s-ar povesti ca de fapt razboiul de Secesiune a fost  cistigat de generalul John Bell Hood si armata lui de fantome” de vreme ce libertatile civile sint inca astazi aservite nescriselor legi comunitare. Se vede treaba ca in New Iberia se practica inca segregationismul si vinatoarea de negri, iar tacerea, uitarea si crima sint mijloacele prin care se trateaza cu precadere afacerile “de familie” si se elimina strainii. Pentru ca intr-o asemenea comunitate este clar ca ucigasul se misca printre noi. Tavernier se pune in situatia cel putin inconfortabila de a scapa filmul din mina ca un venetic ce este in aceasta poveste (I wanted to show the beauty of the bayou, the light, the landscape. And I didn’t want to show it as a French director. I wanted it to be as seen through the eyes of Dave Robicheaux. You discover a country through the eyes of the people who live in it.) Afirmatia de mai sus m-a pus pe ginduri, nu-i asa ca Dave Robicheaux trebuia sa fie un tip dintr-o bucata, nicidecum un ghid turistic? Nu-i asa ca ochiul unui tip profund turmentat de morala si obsedat de trecut nu s-ar opri asupra peisajului cu atita insistenta?

In acelasi interviu care trateaza despre ciudata diplopie de care pare ca sufera filmul (privirea prea “turistica” si perspectiva detectivistica a lui Dave Robicheaux pe de o parte, povestea cu fantomele foarte neamericana pe de alta parte) cineastul face aluzie la dezamagirea si frustrarea culturala de care a suferit cu ocazia filmarilor in comitatul Parish (I wanted to come back to France to finish the cutting because I couldn’t do it there (…) I did not see any American films when I was in Louisiana. The films I watched in New Iberia were French (…) I felt I needed to rediscover my language, my culture). Explorarea jubilatorie si de gasca din”Mississipi Blues” se afla deja foarte departe in urma.

Intriga de tip thriller este si ea foarte subtire. Si foarte in concordanta cu ceea ce vedem in sute de filme asemanatoare de la teve, unde grija cea mai mare a scenariului este sa pastreze aparentele acelea pseudo-detectivistice ale anchetei, cu puzderie de detalii despre plagi impuscate, calibre de gloante, crime scenes si interventia perturbatoare a FBI-ului. Tot arsenalul se invirte insa in gol, intentiile criminalului si motivatiile actiunilor sale ramin bine ascunse in ceturi. Vocea din off a lui Dave elimina din start si fara ezitare orice dubii cu privire la identitatea ucigasului/comanditarului, desi zau ca Baby Feet nu pare a fi mai pervers ca restul mafiotilor obisnuiti. Ciudat insa, virajul pe care scenariul il face atunci cind introduce inca o crima intre cele “obisnuite”. Uciderea lui Dewitt Prejean la care adolescentul Dave a fost cindva martor involuntar este mai putin o crima cit o incercare a personajului de a risipi bruma trecutului personal. Ce este insa deranjant pentru spectator este reluarea sistematica a aceleiasi secvente in ralenti (Prejean incatusat si incercind cu disperare sa scape de urmaritori) si uite-asa, cu un minim de mijloace se sugereaza culpabilitatea si obsesia.

Privirea diplopica reuneste aceasta banala si rasuflata intriga politista cu un element curios. Se pare ca producatorul american nu a gustat deloc ideea acestei reinvieri a mortilor din armata sudista. Si nu este vorba de o fantoma solitara care nu-si gaseste odihna, ci de un grup intreg de oameni care se apropie din ce in ce mai mult de Dave. Mi-a placut plimbarea acestuia din urma prin bivuacul soldatesc in care nimeni in afara de generalul Hood nu-i ofera nici cea mai mica atentie. Cine-i fantoma aici, Dave sau grupusculul sudist? Sfirsitul filmului si poanta din fotografie pot fi interpretate in acest sens: sintem cu totii, unii fata de ceilalti, fantome intr-un timp care dizolva cronologia si aboleste istoria. Am ramas surprinsa cit de bine functioneaza optiunea cineastului de a  umaniza aparitiile generalului Hood; bivuacul sudist apare din senin si se instaleaza cu cel mai mare firesc pe peluza din fata casei lui Dave sau intr-un colt de padure. Datatoare de speranta este si ideea de a conferi darul acestei viziuni unor betivani cronici precum Elrod si Dave. Ce scirtiie insa este prostul obicei al generalului de a vorbi in pilde si de a-si justifica prezenta printr-o lupta din umbra intre bine si rau. Cind acesta din urma este atit de diluat, te si intrebi de ce s-or fi obosit atita umbrele sa bivuacheze in bayou.

Diplopia de care vorbeam are atuurile ei: ca sa vezi clar, inchizi cind un ochi, cind pe celalalt astfel incit aceeasi poveste, oricit ar fi ea de banala, poate dispune de mai multe fatete si/sau interpretari. Partea proasta este ca spectatorul obisnuit incearca sa infrunte  realitatea cu ambii ochi si ceea ce iese nu prea are cap si/sau coada. Povestea politista se suprapune peste meditatia legata de memorie si trecutul peste prezent incit nu prea mai stii unde te afli. Nici in visele mele cele mai delirante n-as vedea un personaj de calibrul lui Dave punind intrebari indiscrete de genul “How would you define the idea of understanding?”